1 Mai, cu pancarte, mici şi bere

Vă mai amintiţi cum era de 1 Mai în urmă cu 40 de ani? Cum ne trezeam cu noaptea în cap, scoteam din şifonier hainele „de duminica“, pantalonii din stofă de tergal călcaţi cu dungă impecabilă, cămaşă albă cu guler scrobit, cravata cu nod mare? Sau, cum încălţam pantofii cu talpă de piele şi blacheuri de fier şi pe care îi lustruiam până făceam scurtă la mână? Îmbrăcaţi la patru ace, porneam toată familia de acasă la parada de Ziua Muncii.

Copii se îndreptau spre şcolile la care învăţau – fetiţele îmbrăcate cu fustiţe plisate, cămăşi albe şi bentiţe pe cap, băieţii în pantaloni bleumarin, cămaşă albă şi bască albă. Şi unii, şi alţii, cu cravată roşie de pionier. Părinţii se adunau la porţile uzinelor, fabricilor şi instituţiilor la care lucrau. Puţini aveau curaj să lipsească. Cei care erau nemotivaţi îşi luau gândul de la o avansare, de la repartiţia unui televizor ori a unei locuinţe. Activiştii făceau prezenţa, apoi se distribuiau flori, confecţionate din hârtie creponată, tablouri cu tovarăşul şi tovarăşa, steaguri cu secera şi ciocanul şi cu stema, dar şi materialele de propagandă constând în pancarte pe care erau scrise tot felul de slogane legate de Ziua Muncii, de conducătorii iubţi şi de partid.

Apoi, oamenii se încolonau şi se îndreptau în ordine spre locul în care era amenajată tribuna cu prim-secretarul judeţului, cu activul de partid, cu cei mai destoinici muncitori şi ţărani, veterani de război şi ilegalişti, formaţiuni de pregătirea premilitară a tineretului şi gărzi patriotice. În pas cadenţat, se trecea prin faţa tribunei, în urale, cu pancartele ridicate deasupra capului, cu scandări de genul: „Vom munci şi vom lupta, pacea o vom apăra“, în timp ce de la staţia de amplificare răsunau acordurile din Internaţionala: „Hai la lupta cea mare, rob cu rob să ne unim…“. Mai târziu, în anii de pe urmă, aceste lozinci au fost înlocuite cu cele care dădeau dimensiunea cultului personalităţii: „Stima noastră şi mândria, Ceauşescu, România“. Tovarăşii din tribună aplaudau, făceau cu mâna sau cu pălăria la trecerea carelor alegorice, a coloanelor cu oameni ai muncii şi sportivi. În sunetele trompeţilor, pionerii se desprindeau din mulţime şi urcau alergând în tribună cu buchete de flori, îmbrăţişându-i pe tovarăşii aceia sobri şi scorţoşi, în timp ce spre cer zburau porumbei albi, simbol al păcii între popoare.

Toată povestea dura două ore jumătate, trei, după care clasa muncitoare o dădea pe petrecere, la iarbă verde, cu mici şi cârnăciori la grătar, cu cremwurşti, bere şi suc, cu soliştii şi dansatorii ansamblului folcloric de la uzină, cu îngheţată, acadele şi vată pe băţ pentru copii. O adevărată sărbătoare pentru acele vremuri în care astfel de bunătăţi se găseau atât de greu.  Oamenii stăteau până seara târziu, fără să ştie că, de fapt, socializau, cum s-ar spune astăzi, pentru ca a doua zi s-o ia de la capăt mânaţi de aceleaşi idealuri socialiste: cu întrecerea socialistă şi cincinalul în patru ani şi jumătate. Şi toate astea, pentru că în anii aceia, nu se dădeau şase zile libere aşa cum se întâmplă astăzi când, dacă îi întrebi pe unii despre semnificaţia lui 1 Mai îţi vorbesc despre Ponton, Vama Veche şi alte locuri de distracţie la maxim.