250

Reşiţa, oraşul „care ne ocupă tot timpul”, un arc peste timp după cele două piese semnate de Mihail Davidoglu şi montate pe scena reşiţeană, Cetatea de foc (1950) şi Ochii dragi ai bunicului (1970), două crîmpeie din realitatea muncitorească a Reșiței industriale și comuniste, atunci cînd zilnic pe porțile uzinelor intrau 25.000 de oameni!

La 3 iulie 1771 are loc momentul solemn al aprinderii focului celor două furnale reşiţene, Franziskus şi Josephus, sfinţite de călugărul franciscan Mihail Gozdici. Şi asta pentru că în urma păcii de la Pasarovitz (Pojarevac) din 1718, Banatul a trecut sub dominaţia Imperiului Habsburgic care, pentru a-şi asigura o sursă de venituri cît mai rentabilă şi pentru a-şi consolida dominaţia economică şi politică, a încredinţat reorganizarea Banatului generalului Mercy. Acesta a acordat o atenţie deosebită reorganizării exploatărilor miniere, precum şi reorganizării exploatărilor metalurgice. A făcut o serie de colonizări cu lucrători germani, renumiţi pentru seriozitatea, rigurozitatea şi precizia tipică, ceea ce a făcut ca industria minieră şi metalurgică să ia avînt. În anul 1851 s-au produs pentru prima dată, la Reşiţa, şinele de cale ferată necesare liniei Oraviţa-Baziaş, iar, ceva mai tîrziu, în 1872, s-a produs prima locomotivă. Toate aceste elemente de istorie, patriotism şi mîndrie locală sînt ingredientul pentru PUTERE. Reşiţa ERA O PUTERE, atît în domeniul industrial, dar şi al organizării sociale, al finanţelor, al schimburilor economice, al culturii.

Dar ce înseamnă PUTERE? Extraordinar de sintetic, puterea înseamnă RESURSE, STRATEGII ŞI… REZULTATE! Doar analizînd, fiecare în propriul fotoliu, fiecare element în parte, ne putem da seama dacă deţinem, sau nu, PUTEREA. Şi cînd vorbim de Naţiune şi Stat, celor trei elemente pomenite anterior îi mai adăugăm unul – esenţial, după părerea mea! -: PRESTIGIUL!

TOATE se regăseau la Reșița!!!

Istoricul Mircea Rusnac scrie că după încheierea primului război mondial şi după unirea Banatului cu România, schimbarea completă a cadrului de existenţă al uzinelor reşiţene, activitatea de aici se relua cu destulă dificultate. În 1919, producţia lor nu mai reprezenta decît 33%, comparativ cu cea a anului 1913. Prima activitate prestată în cadrul statului român a fost, în anii 1919-1920, repararea a unui număr de aproape 300 de locomotive pentru C.F.R. Mai tîrziu, în 1921-1923, U.D.R. a construit o fabrică de locomotive, unde au fost executate pînă în 1944 un număr de 1.402 reparaţii de locomotive şi, începînd din 1925, şi 566 de locomotive noi de diferite tipuri, inclusiv 52 cu ecartament îngust, pentru căile ferate industriale şi forestiere. Locomotivele produse erau moderne pentru vremea aceea, fiind fabricate atît după licenţă germană, cît şi după concepţii proprii ale inginerilor reşiţeni.

În 1923 a fost reluată fabricaţia de armament, prin executarea unor comenzi de proiectile, iar în 1925 s-au făcut şemizări ale tunurilor de cîmp. Din 1924, ţinîndu-se cont de specificul economiei româneşti, a început şi producţia de unelte şi utilaje pentru industria petrolieră. În vederea dezvoltării acestui nou sector de fabricaţie, U.D.R. a încheiat o convenţie cu firma „National Supply Corporation” (N.S.Co) din Statele Unite, obţinînd licenţa pentru numeroase utilaje destinate industriei petroliere. Astfel, constructorii de maşini din Reşiţa au putut să livreze către industria extractivă de ţiţei primele instalaţii de foraj adînc produse în România.

O perioadă de avînt în viaţa uzinelor a început din anii 1926-1927, scrie istoricul Mircea Rusnac. În aceşti ani au fost executate următoarele construcţii metalice: halele mecanice pentru „Societatea franco-română” Brăila; centrala electrică a atelierelor C.F.R. „Griviţa” Bucureşti; magazia fabricii de zahăr de la Bod şi depoul de vagoane al „Societăţii tramvaielor” din Bucureşti. În anii 1927-1929 au fost executate construcţiile metalice ale atelierelor „Malaxa” din Bucureşti, şi anume: atelierul mecanic, fabrica de locomotive, cazangeria, forja, fabrica de muniţii, fabrica de ţevi şi oţelăria. În 1929 au fost construite halele atelierelor C.F.R. din Cluj, în 1930 pasarela Bucureşti-Griviţa şi hala Militari; în 1932 Palatul telefoanelor din Bucureşti; în 1935 palatele „Adriatica” şi „Societatea de gaz şi electricitate” Bucureşti; în 1938-1940 palatul administraţiei C.F.R. din Bucureşti etc. În 1927, U.D.R. realiza 69,7% din producţia totală de fontă a României, 90,1% la oţel, 65% la laminate, 100% la locomotive, poduri şi construcţii metalice, ramificaţii de cale ferată, roţi montate, locomotive-vagoane şi maşini electrice.

U.D.R. a construit peste 180 de poduri feroviare şi 100 de poduri rutiere pe întreaga suprafaţă a ţării. În 1920, constructorii de poduri reşiţeni au refăcut podul de la Feteşti, peste braţul stîng al Dunării, distrus în timpul primului război mondial. În 1930, U.D.R. a construit la Reşiţa primul pod arcuit integral sudat din România şi al treilea din Europa. În 1926 au fost produse primele motoare electrice pentru centralele din Iaşi şi Tulcea.

Atît, pentru aducere aminte! Pentru că avem obiceiul de a uita, sau a arunca la coșul de gunoi al istoriei detalii din propria noastră devenire. Reșița a fost constructorul României moderne și lăcătușul industriei românești, devenită un morman de fiare vechi după 1989!

Astăzi, încercăm să mai salvăm ce se mai poate. UCM Reşiţa este o companie românească de interes strategic, care deţine 80% din parcul de maşini hidroelectrice al Companiei HIDROELECTRICA! UCMR este SINGURUL producător român de hidroagregate, componente de interes strategic și național, şi printre puţinii din lume, şi a rămas cea mai mare companie din industria grea din România.

3 iulie e despre orgolii! Despre orgoliul celor 220 de ani de putere concretă, şi nu iluzorie (din cei 250!), a unui spaţiu care a fost cea mai de succes poveste a colonizării Europei. Pentru că Reşiţa a fost o colonie! Nu Algeria, nu Congo belgian! O poveste de succes a unei multinaţionale care a transformat locul şi oamenii printr-o inginerie metalurgică şi genetică exemplare. 3 iulie este povestea de succes care a clădit în ADN-ul locului orgoliul superiorităţii dobîndite. 220 de ani de evoluţie tehnică şi umană! După care, degenerarea! Şi fericirea provocată, unora, de degenerare! Sentimentul de hău, de inutilitate, de somnolenţă geriatrică, de alungare şi alienare, de inadecvare imagologică la nivel de autorităţi şi minţi creţe radiodifuzate, care fac lucruri şi jonglerii ieftine în salonul comatoşilor.

Iubiţi Reşiţa necondiţionat, dacă nu aţi fost capabili să plecaţi de aici! E tot ce aveţi!