Bă, copii, potoliți-vă!
Deși până la Crăciun mai sunt ceva zile, colindătorii pornitu-au pe la casele ispravnicilor aflați în fruntea bucatelor, aducând cu ei urarea de an nou, bani la buget, drumuri asfaltate (nici după 30 de ani nu scăpăm de obsesia gropilor), investiții, locuri de muncă și toate cele pentru o viață frumoasă, ca afară. Îndeobște, colindă copiii din ciclul primar ori cel gimnazial, bucuroși că pot chiuli o oră, două de la școală și primesc și o plasă plină cu dulciuri. Mai sunt și situații în care întlnim corurile Seminarului Teologic ori pe cel al polițiștilor de frontieră. Și cam atât.
A, era să-i uit pe colindătorii de serviciu care, e adevărat, nu fac lucrul ăsta doar de Crăciun, ci tot timpul anului. Fie vară, fie toamnă, ăștia transpiră din greu cu pixul, tasta computerului și cu microfonul. O fac cu seninătatea omului care crede că toți ceilalți sunt proști și numai el este deștept. Indiferent de numele celui colindat, placa e aceeași. Singura condiție e ca acesta să se afle în șaua Puterii și să stea într-o poziție, fizică, ca la gimnastică, adecvată. Restul sunt povești cu Moș Crăciun și Zâna cea Bună. Cum, nu știți cine e Zâna cea Bună? A, nu zâna aia din basmele lui Ispirescu, că ar fi prea lipsită de farmec, prea demodată, prea de la țară. Cealaltă zână, cea din Caransebeș. Bine, în realitate, ea este o tânără frumoasă, normală, nevinovată de ce i se întâmplă, ce-i drept, cu multe aspirații politice, doar că unii cu microfonul și cu pixul la purtător au ridicat-o de-a dreptul în slăvi născocindu-i acest nume de Zâna cea Bună care a adus Gașca Zurli la Caransebeș. Băieții de care vorbeam, au urcat-o pe un piedestal metaforic, dându-l la o parte pe personajul ăla insipid și incolor și cu barbă de vată venit de la dracu-n praznic. L-a umilit, de-a dreptul pe bietul moș. Ce Moș Crăciun, ce crăciunițe, ce Albă ca Zăpada, Sophia ori Elsa? Ce Lumi, pe care tot ei o divinizaseră până atunci, gudurându-se și făcând sluj ori de câte ori simțeau nevoia? În acea seară, și în ziua următoare, nu a existat decât Zâna cea Bună. Pe scenă, la microfon și în tasta computerului.
Rușine? Cui să-i fie rușine? Fiți serioși, la colindători ăștia nu există așa ceva. Cuvântul ăsta nu s-a inventat, iar tupeul este nemărginit, după binecunoscuta tehnică interbelică: întâi șterg cu tine pe jos, apoi te duci tu să-i cauți, să-ți colinde la masă. În niciun caz pe colăcei, nuci și mere. Noi îi compătim, pentru cât de jos au putut să se coboare, iar ei ne râd în barbă, nouă fraierilor și sărăntocilor, cum ne consideră acești colindători de serviciu ce mânuiesc pixul, tasta computerului și microfonul.
În loc de urare, le dau un sfat: Bă, copii, potoliți-vă. Terminați cu luminițele, zânele de toate culorile politice, spiridușii și alte personaje malefice și apucați-vă de treabă. Până nu-i prea târziu. În lumea asta rea făcută, nimic nu e nemuritor!
