Babele şi ţara

Am lăsat intenţionat să treacă câteva ore între momentul în care am aflat ştirea şi clipa când m-am hotărât să mă apuc să scriu, tocmai ca să mă mai calmez şi să nu vorbesc la nervi, pentru că mă cunosc bine şi ştiu de ce sunt în stare atunci.

Ce-am văzut azi la prânz m-a dus imediat cu gândul la ce am scris, apăsat, ca să se vadă, nu demult, cred că nu-i nicio lună de atunci, când ziceam că ţara asta nu de altă clasă politică are nevoie, ci mai degrabă de alt popor. Mi-am auzit destule atunci, dar eu sunt unul dintre aceia care nu le-a plâns niciodată de milă celor plecate la babe sau duşi şoferi prin Europa, ba chiar am scris urât şi despre unii, şi despre celelalte, şi nu sunt de partea lor nici acum, când se-nghesuie cu miile la graniţa dintre Austria şi Ungaria.

Dar mai e ceva care mă râcâie. Am tăcut până acum, fiindcă mi-am zis să nu mai agit şi eu spiritele şi aşa deloc liniştite cum sunt, atunci când am văzut cum privaţii sunt trimişi pe capete, ca vitele, cu miile, în şomaj, sau mai rău, daţi afară şi lăsaţi pur şi simplu pe drumuri, fără un leu în buzunar. În timpul ăsta, politicienii n-au găsit altceva mai bun de făcut decât să-şi înconjoare, iarăşi, cu amândouă mâinile, ca nişte cloţe, puii, odraslele bugetare plătite gras, până la ultimul bănuţ, de pe spinările slăbănoage ale privaţilor care acum nu mai au nici măcar puţinul pe care nu ştiau cum să-l mai împartă de azi pe mâine.

Ştiu şi simt adânc şi dureros toate astea fiindcă, de 30 de ani, lucrez numai la privat. Şi dacă vorbele mele sunt grele, le-au făcut aşa umilinţele la care-am fost supus mereu, deopotrivă de funcţionarii de la Stat şi de îngrijitoarele de babe din Austria şi Italia, care m-au privit de sus, fiindcă n-au văzut niciodată în mine altceva decât un prost care nu e în stare să fie măcar descurcăreţ, dacă nu şmecher.

Şi cred că nici altceva ce fac politicienii nu e bine. Atâta a fost însă în stare poporul ăsta să dea la vot, iar eu am ştiut întotdeauna să accept o înfrângere. Ba chiar două. Pe prima am suferit-o după ce, luni, preşedintele Iohannis a decretat starea de urgenţă, iar Parlamentul a anunţat că abia joi dacă are chef să-l voteze. Mi-e greu să-mi găsesc cuvintele, foarte greu… Şi, ca să nu spun altceva, pentru că momentele prin care trecem au, totuşi, gravitatea lor, una de care cred că nici n-am reuşit să ne dăm încă seama, am să zic doar că nu fac bine nici cei care tac, nici cei care-i fac pe primii să tacă.

Şi, de parcă toate astea nu ne-ar fi fost de ajuns, în Parlament s-au trezit câţiva – vreo nouă – vorbind, pentru că au considerat că nu există moment mai prielnic decât cel de acum ca să mărească indemnizaţia Avocatului poporului şi, prin urmare, şi pensia specială, şi să-i mai dea pe gratis şi apartament şi maşină. Măi oameni buni…

Mă uit la ei, vorba bine, şi parcă văd nouă babe, sau câte-or fi, autoizolate, care-şi piaptănă, liniştite, laţele sârmoase, tari de urechi şi oarbe la prăpădul din jurul lor. Dar mă gândesc că poate, până la urmă, or să se găsească câţiva nepoţi care să le tragă de mânecă şi să le facă să înţeleagă cumva că ţara arde. Cu vâlvătăi, şi asta e numai scânteia.