Bogăție încălțată în opinci

Multă lume – sau cel puțin mulți oameni al căror cuvânt contează – tot spune că, după ce o să treacă nebunia cu Coronavirusul, niciunul dintre noi n-o să mai fie la fel ca înainte. Aşa am crezut şi eu până duminică seară, când pe un post de televiziune al cărui nume mâna mea refuză să-l scrie, pentru că nu s-a mai uitat la el de cel puţin vreo zece ani, pe acel post, zic, s-a organizat un teledon la care s-au strâns, într-un final, cam două milioane şi ceva de euro. Mi-a fost uşor să-mi închipui ţara privind la televizor, şi parcă am văzut cum câteva babe au plâns, altele au leşinat de emoţii, câţiva moşi au uitat până şi unde şi-au pus proteza, vreo cinci gospodine au ars varza lăsată-n cuptor, iar vreun milion de gură-cască, pe care consider că nici măcar nu-i jignesc numindu-i aşa, şi-au pleznit palmele de admiraţie şi şi-au dat ochii peste cap.

Dar nu tot spectacolul în sine, nu circul de nedescris au fost importante în emisiunea de duminică seară, ci faptul că doi dintre cei mai bogaţi români, unul cu siguranţă chiar e, au donat, cred că pentru spitale, nu sunt sigur, fiindcă n-am putut să fiu atent, câte 100.000 de euro. Cu surle şi trâmbiţe, şi cu tot ce-a urmat, adică leşinuri, proteze uitate şi varză arsă-n cuptor.

Întâmplarea face ca, în urmă cu vreo două săptămâni, să aud la radio că, în Italia şi-n Franţa, oameni mai săraci decât ei, vorba vine, au donat câte două milioane de euro şi-au tăcut mâlc. Diferenţa e că ei ştiu să-şi poarte averea ca pe-o haină elegantă, în timp ce la noi până şi bogăţia e-ncălţată în opinci.

Din păcate, aşa suntem, aşa ne-a croit Dumnezeu. Ne irosim vieţile căscând gura la – nici nu ştiu cum să le spun – imbecilităţi cu Vulpiţa şi Viorel, cu Cezar şi Mirabela de la „Insula Iubirii”, şi cam aici se termină cunoştinţele mele în materie, aşa încât cred că televiziunile au ajuns să ne dea minţile îndărăt cu câteva secole, tot atât de simplu cum dăm ceasurile cu o oră înapoi când trecem la ora de iarnă.

Tot cam aşa ceva zicea şi Donald Trump aseară, într-o declaraţie care mie mi-a plăcut, chiar dacă preşedintele american nu mi-a fost niciodată foarte simpatic. El spunea, aşadar, printre altele, bineînţeles, că presa, şi mai ales televiziunile, nu mai este demult ce-ar trebui să fie, ci doar un organism cu spinarea plecată în faţa celor care vor să-şi transforme banii în putere.

Iar toate astea, cel puţin pe mine, mă duc cu gândul la un singur lucru: noi nu ne mai facem bine în vecii vecilor. Poate de Coronavirus da, dar de restul…