Breasla fluturelui
Cînd am împlinit 35 de ani de presă mi-am dat seama de efemeritatea muncii pe care am făcut-o. Nu mă raportez la scara istoriei, acolo viața mea de jurnalist este echivalentul unei vieți de fluture. La scară geologică, nici nu existăm. Cosmic vorbind… nu m-am gîndit așa pentru că în acel moment ar fi fost inutil să spui că viața închinată profesiei, fără sîmbete, fără duminici, fără Paști fără Crăciun, fără ziua de naștere a copilului sau a soției etc., este esențială în această lume. Profesie esențială, sau profesie înrobitoare? Și toate astea, fără să faci averi, fără să trăiești în lux, fără multe dintre avantajele celor… avantajați, numai din dorința de a spune adevărul. O breaslă a fluturelui, inutilă și… interesantă!
„Puțini sînt constrînși la robie, cei mai mulți se înrobesc singuri. E un sclav? Arată-mi cine nu este: unul e sclav al luxului, unul al lăcomiei, unul al ambiției, toți sînt sclavi ai speranței, toți sînt sclavi ai spaimei”, spunea Seneca, dîndu-mi seama că nu s-a schimbat nimic în ultimii probabili 2.000 de ani de istorie. Noi, breslașii fluturelui, am ales să fim sclavii orgoliului. Puține profesii sînt mai orgolioase decît jurnalismul. Nevoia de a spune adevărul și a face dreptate este, de multe ori, eclipsată de nevoia de a avea dreptate cu orice preț. Vorbesc de jurnaliști, nu de impostori care, raportat la aceeași scară a istoriei, nici nu există!
M-am întrebat, oare ce-și dorește un fluture de la țara asta, a noastră, în această epocă istorică? Cred că de la țară nu-și dorește nimic. Își dorește de la oamenii acestei țări. În primul rînd, să se trezească din somnul ăsta narcotic în care se află paralizat și doar transpiră abundent, sălciu de la inacțiune, și acru de la micile manevre personale. Își dorește ca oamenii acestui spațiu să redevină conștienți de geografia pe care le-a încredințat-o Dumnezeu în pază și apărare, cum se zice. Să fie fericiți! Cred că asta ar trebui să fie prima poruncă biblică: să fii fericit! Scopul tău în viață, misiunea ta pe această planetă ar trebui să fie aceea de a fi fericit și de a dărui fericire ființelor din jur: oameni și animale, deopotrivă, plante și restul ființelor vii de aici. O reconciliere cu urșii gunoieri este posibilă. La fel cu celelalte specii pe care le vînăm „sportiv”. A ucide „sportiv” este similar cu a ucide în război, un mijloc de a fi fericit prin nefericirea celor din jur… la fel ca în politica modernă pe care o faci ca să fii fericit cu prețul nefericirii celor din jur.
Multe golănii s-au scris și s-au spus în ultima lună despre profesori și greva lor. Evident că aceste vorbe vor dispărea precum vibrația unei aripi de fluture. Rămîne, însă, o evidență pe care am sesizat-o în urmă cu un an și jumătate și pe care orgoliul meu o scoate din cutia cu „v-am spus eu”: rotația PNL-PSD și manevra Iohannis. Guwernerul acesta de strînsură a fost doar un mijloc prin care șeful statului și-a atins scopul: prelungirea șederii la Cotroceni, indiferent de costuri. Era clar de la început că PNL nu va ceda ușor fotoliul de premier, iar dacă îl va ceda va fi doar pentru ca PSD să deconteze în următoarea perioadă toată japca liberalilor din ultimii doi ani. Ne vom întoarce la PEEE SEEE DEEE și la porți deschise la DNA, instituție care s-a mai ocupat doar de jurnaliști în ultimii doi ani. Deci, nu știu dacă o breaslă profund liberală, precum cea a dascălilor, nu a lovit la momentul potrivit clasa politică, pentru ca PSD să deconteze ultimul mandat Iohannis-PNL. Dacă nu s-au gîndit la asta, PSD își merită soarta. Sigur, nu vă gîndiți la eroare de calcul. Cei care au băgat partidul în business-ul ăsta au făcut și vor face destui bani ca să trăiască neam de neamul lor în Maldive caco loniști caucazieni…
Iar noi, sclavi ai orgoliului, rămînem cu semnalarea momentului și cu batista fluturîndă în mîna dreaptă. Nu putem opri pe nimeni, nu avem nici o putere. Efemeritatea muncii noastre va fi remarcată doar de salutul plictisit al polițistului de 65 de ani care sprijină felinarul din colțul prăfuit al străzii, sau zîmbetul mustăcios al pompierului de 64 de ani, proaspăt întors de la un incendiu. Atît!
