Ciorile albe
Mi-am aprins o ţigară şi am deschis fereastra către un amurg târziu, rece şi ploios, de început de primăvară. Privind cerul de culoarea prunei coapte, şi ciorile, câteva sute, cred, care împuşcau văzduhul cu ţipetele lor, în timp ce se îndreptau spre cei doi zdrahoni de copaci aflaţi în spatele bisericii, ca să-şi pregătească crengile de culcare, mi l-am amintit pe bunul meu prieten care mi-a spus odată că simte că în viaţa lui se face seară. Jos, străzile pustiite de COVID-19 n-au dat nici ele o mână de ajutor tristeţilor mele.
În bucătărie, mi-am aprins o cafea şi-am pus la încălzit ţigara, aşa cum drăguţ a scris odată prietenul meu bun, care azi nu mai e. Poate că ciorile, despre care în unele culturi se spune că duc sufletele morţilor pe celălalt tărâm, să-mi fi amintit de el. Sau de vină a fost poate gândul că, în singurătatea în care ne-a aruncat COVID-19, sau SARS-CoV 2, sau cum i-o mai spune, trebuie să nu stau, nu ştiu, să fac ceva, să scriu. Aceeaşi idee ştiu că-l muncea zi şi noapte şi pe el, fiindcă era sigur că niciodată n-o să-i ajungă timpul pentru a-şi scrie toate cărţile pe care trebuia să le nască.
Ţin minte că, într-o zi, a venit la mine la birou şi m-a rugat să-i dau ceva de lucru dacă pot. Stătea îngrozitor cu banii, iar eu aveam destulă putere la ziarul la care lucram atunci, ca să-l ajut. Ştiam ce-i poate capul, dar l-am trimis la ceva uşor, la un incendiu prăpădit, la o baracă. Două zile nu l-am mai văzut, iar într-a treia mi-a venit cu un fel de epopee pe vreo zece pagini, presărată cu fapte de vitejie, de parcă pompierii aceia numai ce reuşiseră să stingă Vezuviul.
I-am pus, cu grijă, bucata aceea de text care semăna cu o nuvelă pe colţul biroului şi i-am spus că nu pot să i-o public în ziar. I-am explicat că literatura şi jurnalistica se potrivesc ca nuca-n perete, şi i-am dat exemplul meu. Uite, i-am mai zis, înainte, pe timpul comuniştilor, foarte puţini ajungeau ziarişti. Fiecare judeţ pregătea un candidat, întotdeauna doar unul, îl trimiteau la Bucureşti, la „Ştefan Gheorghiu”, iar examenul era cum nu se putea mai simplu – îi trimiteau ca pe oi în oraş, şi după trei ore de plimbare trebuiau să scrie un reportaj. Aia era proba de foc. Adevărul e că nu conta cum îl scriau, facultatea o terminau oricum, fiindcă erau toţi copii de partidişti.
A plecat cu inima cât de cât împăcată. Peste o săptămână a venit iar la redacţie, mi-a aşezat pe birou o foaie ruptă rău dintr-un caiet de matematică, m-a îndemnat să citesc poezia şi m-a întrebat dacă-mi place. A fost mai mult decât atât, pentru că, de-atunci, fără să-mi dau seama, mereu i-am avut titlul în minte.
Recitesc tot ce-am scris, împrumut titlul acelei poezii pentru editorialul de azi, fiindcă cred că se potriveşte, după care o să i-l dau înapoi, pentru că e al lui, pe urmă am să sting patul şi o să mă bag, în sfârşit, în lumină.
