Consiliul suprem de securitate naţională

Reformarea întregului sistem al securităţii naţionale a devenit o preocupare a clasei politice, a instituţiilor care îşi desfăşoară activitatea în domeniu şi, nu în ultimul rind, a societăţii civile. Grupul pentru Securitate si Democraţie (GSD) pledează pentru modernizarea sistemului de securitate românesc, din perspectiva parteneriatului public-privat şi implicarea tot mai pronunţată a societăţii civile în acest domeniu şi ca o contrapondere a neimplicării, sau implicării „interesante” a clasei politice româneşti. Despre cultura şi in-cultura de securitate am scris deseori. Dintr-o „diagnoză” a culturii de securitate, creionată de GSD, la diverse nivele de analiză, ies în evidenţă următoarele aspecte:

1) la nivelul decidenţilor politici:

• persistenţa unor confuzii conceptuale în discursurile referitoare la domeniul securităţii naţionale;
• preocupări scăzute în politicile de resurse umane ale partidelor politice pentru formarea unei culturi de securitate minimale pentru persoanele care ocupă sau urmează a ocupa diverse funcţii;
• slabe preocupări pentru formarea culturii de securitate (implicit cea de intelligence) a candidaţilor la funcţiile eligibile;
• politizarea excesivă a problemelor legate de securitatea naţională;
• preocupări scăzute pentru a proiecta şi implementa reformarea profundă a sistemului naţional de securitate.

2) societatea civilă şi elitele intelectuale:

• slabă implicare în fundamentarea ştiinţifică a politicilor de securitate naţională.

3) la nivelul percepţiei publice:

• viziune aproape paranoică faţă de “autorităţile informative”
• atitudinea faţă de “autorităţile informative” funcţionează pe “principiul vinovăţiei”
• perpetuarea inducerii unei atitudini de neîncredere faţă de “autorităţile informative” ale statului

4) posibile efecte asupra instituţiilor cu atribuţii în domeniul intelligence-ului romanesc:

• crearea unor presiuni artificiale asupra angajaţilor din instituţiile cu atribuţii în domeniu;
• scăderea moralului ofiţerilor operativi;
• disiparea resurselor în acţiuni de prevenire şi explicare a diverselor „atacuri” mediatice.

Poziţia geostrategică a României în spaţiul sud-est european, de ţară cu triplă frontieră, naţională, a NATO şi a Uniunii Europene, presupune ca politicile de securitate naţională să aibă ca obiectiv „apărarea şi promovarea intereselor vitale ale României, precum şi participarea activă a ţării noastre la asigurarea securităţii zonelor de interes NATO şi UE”. „Securitatea naţională”, un concept re-inventat pentru clasa politică românească din ultimii ani, stîrneşte, de fiecare dată cînd apare pe „ordinea de zi”, vii dezbateri. Unul dintre motive îl constituie confuzia, voit intreţinută, între conceptul de securitate şi „securitate” ca instituţie de represiune din perioada regimului comunist, iar altul este generat de insuficienta clarificare şi fundamentare didactică a conceptului, fiind deseori întîlnite sintagme de genul „securitate şi apărare naţională”, „siguranţă şi securitate naţională” sau, pur şi simplu, evitîndu-se folosirea acestuia prin introducerea unui „sinonim” ceva mai acoperitor, „apărare, ordine publică şi siguranţă naţională”.

Responsabilităţile actuale ale ţării noastre nu se limitează doar la proiectarea şi implementarea politicilor de securitate care au ca unic obiectiv apărarea teritoriului naţional. Nici nu ar fi posibil! Astăzi, ameninţările de securitate nu sînt pe frontiere ci provin, în principal, din interiorul acestora: hazardul şi catastrofele naturale, corupţia, ameninţările la ordinea publică sînt riscuri mai pronunţate la adresa securităţii naţionale decît atacul armat al unei ţări vecine. Sau NU?! Lupta împotriva terorismului – „brand” care a luat locul celui de „război rece” şi care va face încă o lungă carieră în activitatea analiştilor şi a mass-media – presupune de asemenea, o reconsiderare a locului şi rolului fiecărei structuri cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale.

Mecanismele de luare a deciziilor politice în problemele referitoare la securitatea naţională sînt deosebit de complexe, fiind influenţate de regulile funcţionării statului de drept într-un un regim democratic. Statutul de republică semi-prezidenţială al ţării noastre se reflectă şi în modalitatea concretă de implementare a politicilor de securitate naţională. Astfel, se poate remarca faptul că problematica siguranţei naţionale intră în directa coordonare a Administraţiei prezidenţiale, respectiv a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Pentru clarificarea conceptului şi pentru evitarea confuziilor pe viitor, Grupul pentru Securitate si DEmocratie (GSD) propune decidentilor politici schimbarea denumirii Consiliului Suprem de Aparare a Ţării în Consiliul Suprem de Securitate Naţionala. Motivul acestei propuneri are ca bază inclusiv „Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate”. Aceasta oferă o definiţie exhaustivă a conceptului de securitate naţională – „starea naţiunii, a comunităţilor sociale, a cetăţenilor şi a statului, fundamentată pe prosperitatea economică, legalitate, echilibru şi stabilitate socio-politică, exprimată prin ordinea de drept şi asigurată prin acţiuni de natură economică, politică, socială, juridică, militară, informaţională şi de altă natură, în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, manifestarea deplină a libertăţii de decizie şi de acţiune a statului, atributelor sale fundamentale şi a calităţii de subiect de drept internaţional”. Conform acestei definiţii, securitatea naţională devine „conceptul integrator al tuturor domeniilor de activitate”, mai mult decit cel de „aparare naţională”, atribuit, tradiţional, Ministerului Apărării şi care se referă la apararea ţării împotriva unei agresiuni externe.

Complexitatea dinamicii fenomenelor sociale la începutul mileniului al treilea, atît la nivel global, cît şi regional, au evidenţiat apariţia unor noi tipuri de procese, diferite de cele cunoscute pînă acum cîţiva ani, în special datorită anvergurii de cuprindere şi a implementării unor noi strategii de gestionare a lor. Din punctul de vedere al GSD, componentele strategice fundamentale ale securităţii naţionale sînt:

• apărarea naţională;
• siguranţa naţională;
• ordinea publică.

Toate aceste trei componente fundamentale nu pot fi gestionate corespunzator fără implicarea directă şi profundă a componentei informative, sau de intelligence. Denumirea generică „servicii de informaţii”, aflată în Constituţie, face referire la toate categoriile de structuri, atît cele definite ca „autorităţi administrative autonome” (SRI, SIE), cît şi „structurile interne specializate” (DGIPI), dar exclusiv pe palierul denumit generic „intelligence guvernamental”.

Astăzi, securitatea naţională este reprezentată de o sumă de securităţi – cea societală fiind prioritară! -, iar intelligence-ul, guvernamental se află în prima linie de apărare a cetăţenilor. Consider ca reforma instituţională coerentă în domeniul securităţii naţionale trebuie să plece de la transformarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării în Consiliul Suprem de Securitate Naţională. În acest fel, insecuritatea alimentară, a sănătăţii publice sau insecuritatea generată de scăderea gradului de educaţie a societăţii vor fi tratate pe picior de egalitate şi cu aceeaşi măsură ca şi securitatea frontierelor.