Copii fără copilărie şi oameni fără suflet

Unii dintre cei care au adunat suficienţi ani încât să nu se mai bucure foarte tare să-şi sărbătorească ziua de naştere îşi mai amintesc cu amărăciune de infamele orfelinate sau aşa-zisele case de copii, în care generaţia „epocii de aur” comuniste îşi abandona copiii nedoriţi la mila statului.

Şi ne mai amintim probabil de perioada în care Europa şi lumea întreagă cunoştea România prin reportajele care arătau fără perdea câtă grijă avusese România de „decreţeii” săi, dintre care unii nu arătau cu mult mai bine decât sărmanele victime ale Holocaustului Nazist.

Oameni cu suflet bun de pretutindeni s-au înduioşat de suferinţa unor copii oropsiţi şi i-au adoptat, oferindu-le nu doar hrană, ci mai ales afecţiunea de care aveau atâta nevoie.

A venit ulterior mult-dorita democraţie şi ne-am procopsit cu diverşi politicieni, dintre care unii şi-au făcut un titlu de glorie din blocarea adopţiilor internaţionale, impresionând cu sloganuri ieftine de genul „noi nu ne vindem copiii la străini”.

Pe cei care au reuşit să fie adoptaţi îi vedem din când în când la televizor, în poveşti cu „happy end”, în mijlocul unor familii iubitoare, care înţeleg ce înseamnă mila şi empatia.

Copil fiind, îmi amintesc că treceam uneori pe lângă orfelinatul din Reşiţa (situat în actuala incintă a DGASPC CS) şi îmi întrebam cu naivitate bunica de ce sunt atâţia copii acolo şi dacă cumva mama şi tata lor au murit şi nu mai au pe nimeni.

Am fost atât de surprins să aflu că majoritatea lor fuseseră abandonaţi de familii şi că în acea curte împrejmuită cu gard de fier, care pentru mine semăna cu o puşcărie, urmau să-şi petreacă majoritatea copilăriei.

Mi-a părut atât de rău de sărmanii copii, şi de câte ori treceam pe lângă acel gard mă întrebam cum e să nu ai familie care să-ţi poarte de grijă şi cât e de rău să nu-ţi facă nimeni gogoşi şi clătite (aşa cum îmi făcea bunica mea) sau să-ţi cumpere îngheţată.

Îmi voi aminti cât voi trăi şi faptul că odată, fiind în trecere pe lângă acelaşi orfelinat, de după gardul de fier am auzit pe cineva strigându-mi „băiatu’, ne dai şi nouă mingea te rog”. Şi dintre zăbrelele de fier se întindea o mână la fel de mică precum a mea, care-mi indica în direcţia unei mingi de tenis, care scăpase dincolo de gard, adică în libertate.

De atunci au trecut ani şi ani, perioadă în care s-au făcut şi desfăcut atâtea reforme, mai puţin însă pentru acei amărâţi pe care nu-i dorea nimeni.

Anul 2014 ar fi trebuit să fie începutul unei poveşti frumoase din care să aflăm că statul român va desfiinţa acele case de copii şi se va alinia la lumea civilizată, prin Strategia Naţională pentru Protecţia şi Promovarea Drepturilor Copilului pentru perioada 2014-2020, aprobată prin HG 1113/12.12.2014, respectiv Strategia Naţională „O societate fără bariere pentru persoanele cu dizabilităţi 2016-2020”, aprobată prin HG 655/2016.

Viitorul părea puţin mai frumos pentru copiii bătuţi de soartă, pentru că, deşi atât de târziu, instituţiile statului cu atribuţii în domeniu se angajau să le îmbunătăţească condiţiile de trai, educaţie, supraveghere şi creştere, între altele vizând închiderea, până la 31.12.2020, a centrelor vechi de plasament şi transformarea acestora în case de tip familial şi centre de zi cu un număr de maximum 12 beneficiari, astfel încât aceştia să se bucure sau, cel puţin, să fie cât mai apropiaţi de o viaţă de familie normală (dacă putem să-i spunem aşa).

Zis şi făcut… dar abia în anul 2019 DGASPC CS pleacă cu pieptul înainte şi cu fruntea sus şi depune spre aprobare trei proiecte la nivelul ADR Vest pe Apelul 2 al Axei Prioritare 8 – Dezvoltarea infrastructurii de sănătate şi sociale, Prioritatea de investiţii 8.1, Obiectivul Specific 8.3 – „Creşterea gradului de acoperire cu servicii sociale” pentru grupul vulnerabil „Copii”, tocmai pentru transformarea în case de tip familial a centrelor de plasament „Speranţa” din Reşiţa, „Bunavestire” din Caransebeş şi „Casa Noastră” din Zăgujeni.

Numai că anumiţi indivizi cu spirit de orientare (ce nu merită apelativul de oameni) au întrezărit oportunitatea de a face să fie bine, dar nu pentru copiii nimănui, ci pentru buzunarele lor.

Din nepăsare, neglijenţă sau… orice altceva (voi lăsa cititorul să decidă), proiectele respective s-au făcut de mântuială şi nu s-au încadrat la cerinţele şi condiţiile de eligibilitate, astfel încât ADR Vest, după îndelungi negocieri şi indicaţii date „mură-n gură” reprezentanţilor DGASPC CS, proiectantului şi consultantului, nu a avut încotro şi le-a respins pe toate, copiii rămaşi în centrele de plasament fiind lăsaţi să mai aştepte mult şi bine o viaţă mai apropiată de normalitate.

Gurile rele discutau la un moment dat faptul că proiectantul şi consultantul celor trei proiecte s-ar afla în relaţii apropiate cu conducerea DGASPC CS, motiv pentru care nu au fost traşi la răspundere pentru eşecul înregistrat şi s-au ales pe deasupra şi cu banii încasaţi. Dar eu nu ştiu dacă să cred aşa ceva.

După circa un an de zile de la neplăcutul eveniment, perioadă în care toţi „dădeau din colţ în colţ” că nu se mai găsesc surse de finanţare pentru transformarea celor trei centre de plasament învechite, iată că răsare soarele pe Aleea Trei Ape, nr. 4 (sediul DGASPC CS), AM POR anunţând, la 1 iulie 2020, deschiderea Apelului 3 al aceleiaşi Axe Prioritare menţionate mai sus (cu termen de depunere a Cererilor de finanţare 01.08-01.12.2020).

Acestea fiind spuse, nu pot decât să mă întreb dacă aceşti copii „bătuţi de soartă” din cele trei centre de plasament merită sau nu efortul conjugat al celor responsabili pentru crearea celor mai bune condiţii de trai şi educaţie.

Măcar în al doisprezecelea ceas şi pe ultima sută (poate chiar 50) de metri să se mobilizeze toţi cei care trebuie pentru întocmirea şi depunerea unor noi proiecte în termenul indicat şi cu îndeplinirea tuturor criteriilor de eligibilitate.

Avem o mare responsabilitate faţă de copiii rămaşi „la mila statului” şi prin valorificarea acestei oportunităţi putem să mai reparăm din greşelile trecutului.

Bineînţeles… cu condiţia să fie selectaţi cu imparţialitate specialişti în realizarea unor proiecte conforme, nu după criterii mai puţin ortodoxe.