Coronavirus, peste cei şapte ani de acasă
Cei care mă cunosc ştiu că am o problemă cu cei şapte ani de acasă. Drept e că eu am doar şase, pentru că părinţii mei au decis să îmi încep studiile de la şase ani, că deh… schimburile din CSR şi UCMR nu-ţi permiteau altfel. Şi acum, ce are coronavirusul cu cei şapte ani de acasă? Păi, din punctul meu de vedere, cam totul. Disperarea care a cuprins toată ţara m-a pus la un moment dat şi pe mine pe gânduri, mai ales că din noiembrie anul trecut sunt mămică pentru a doua oară.
În fine, nu m-a ţinut prea mult timp spaima, pentru că am citit metodele de prevenţie şi brusc m-am enervat. Tot ce scria pe toate siturile era legat de cei şapte ani de acasă şi o igienă simplă, ce ar trebui păstrată în orice sezon gripal. Şi mi-am adus aminte o fază pe care am păţit-o cu fiica mea la unul dintre laboratoarele particulare unde se recoltează analize medicale. Se făcea că era o dimineaţă cam mohorâtă, iar micuţa mea, trezită mult mai devreme ca de obicei, pentru că trebuia să ajungem şi la gradiniţă, statea săraca într-un colţ, fără chef. Cei drept, am ajuns printre primii la laboratorul respectiv, dar deja erau câteva persoane înaintea noastră. Şi pentru că am mai spus că ţin la cei şapte ani de acasă şi insist ca fiica mea să folosească „cuvintele magice“, primul om care a intrat după noi a primit de la ea un „Bună!“, cu tot cu zâmbet. Nimic. A două persoană, la fel, şi tot nimic. După a treia experienţă… văd că pe chipul copilului apare o tristeţe şi în acelaşi timp o consternare. Fata nu înţelegea ce se întâmplă şi de ce oamenii nu îi răspund la salut.
La cea de a patra persoană brusc am reacţionat şi i-am explicat copilului că oamenii sunt probabil foarte obosiţi la ora opt dimineaţa, dar totuşi lipsa salutului din partea celuilalt este o ruşine. Drept e că babetele şi moşorogii mi-au tras nişte priviri acre, dar, spre fericirea micuţei, pe uşă a intrat o doamnă care i-a răspuns senină la salut. Pe chipul copilului meu a revenit bucuria şi zâmbetul, iar eu m-am mai liniştit, pentru că mi-am dat seama că mai există o rază de speranţă în educaţia pe care încerc să i-o dau.
Nu bat departe şi mă întorc brusc la COVID19: decât să dăm iama prin magazine şi să ne comportăm ca înainte de Apocalipsă, mai bine ne spălăm pe mâini şi să scoatem şerveţelele sau celebra batistă din buzunare… Ţine doar de cei şapte ani de acasă!
