Criza: oportunitatea reformării Ministerului de Interne

Sînt criza şi evoluţia ei predictibile? Citite într-o cheie de securitate naţională, eu zic că DA! Imbecil folosit, sau nu, cuvîntul CRIZĂ rămîne unul dintre cele mai utilizate, iar înţelesurile sale sînt multiple. Originea sa este în greaca antică. Pe vremea lui Platon, verbul KRINEIN avea înţelesul de „a judeca” sau „a decide”, însă esenţialul etimologiei cuvîntului rezidă în noţiunea de DECIZIE. Sigur, CRIZA are mai multe definiţii, iar actul gestionării acesteia se numeşte MANAGEMENTUL CRIZEI.

Nu am să cad în damblaua didactică – deşi îmi vine uneori, uitîndu-mă la tv! – însă am să reproduc o definiţie a crizei, atribuită lui Charles Hernu, fost ministru francez al apărării – acuzat că ar fi fost agent KGB! – între 1981 şi 1985, în perioada preşedinţiei lui Francois Mitterrand, de către autoarea Alexandra Schwartzbrod în cartea sa „Un preşedinte care nu iubeşte războiul” (Ed. Plon, 1995, pag.34): „Criza este acea formă de înfruntare neconcretizată, destinată a cîntări greu în balanţa decizională a celuilalt, pentru a-l constrînge să renunţe la interesele sale legitime şi a obţine de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total”! În momentul de faţă, CRIZA reprezintă o accelerare a redistribuirii puterii în sistem. Definiţia transcrisă reflectă cîteva puncte interesante: existenţa unor decizii importante de luat fără a avea acces la ansamblul informaţiilor, cu timp limitat şi tensiune ridicată; aspectul relativ şi niciodată absolut al crizei; perceperea crizei ca un ansamblu de ameninţări, pericole, riscuri şi vulnerabilităţi; ruptura cu un status-quo şi amînarea stării de echilibru; şi… posibilitatea confruntării militare! Dacă CRIZA reprezintă un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat, ea este, deci, UN FENOMEN ACUT şi nu cronic, cu o dinamică de hotărîri anormale şi extraordinare! Aceasta fiind cheia transcrierii fenomenelor la care luăm parte, implicaţiile ei determină măsuri specifice pe termen lung, o gîndire coerentă şi măsuri constante – specifice mai degrabă serviciilor speciale – or, politicienii gîndesc în cicluri electorale, scurte, de 4-5 ani. Doar previzibilitatea ameninţărilor permite o planificare corectă a răspunsului.

CRIZA ESTE PURTĂTOARE DE RISCURI PENTRU SECURITATEA NAŢIONALĂ, iar o ţară cum e România, angajată într-un amplu proces de transformare internă, firească după aderarea la NATO şi UE, generează, inevitabil, o vulnerabilitate generală sporită, atît la modificările profunde ale mediului internaţional, dar şi la atacurile diverselor „entităţi”, ţara noastră fiind plasată în acel spaţiu de POWER POLITICS pe Continentul European. Deci, cu atît mai mult avem nevoie să acţionăm coerent şi în cicluri lungi, după o evaluare a riscurilor şi vulnerabilităţilor.

România a funcţionat, în ultimii ani, cu un motor în „doi timpi”: partidele şi liderii politici care au format majorităţi parlamentare şi guverne, deţinînd controlul statului pe perioade determinate, şi un grup format din oameni care au controlat permanent instituţii de o importanţă extremă pentru sănatatea democraţiei şi economiei româneşti, precum preşedintele, procurorul general, guvernatorul BNR, şeful DNA (instituţie artificială care poate genera şi un departament special împotriva cerşetorilor, sau a ţiganilor cu palate şi averi fabuloase, de exemplu!). Deci, există cel puţin două categorii de responsabili pentru criza statală în care se află România: actorii politici aflaţi în lumina reflectoarelor şi cei care, în culise, stabilesc scenariul, care, de multe ori, este de import…

Ne aflăm, de fapt, în cea mai gravă criză politică din aceste două decenii, una de „control asupra României”, o criză din care nu se întrevede nici o ieşire. În acest moment nu mai există nici un partid, sau politician, de anvergură, credibil, necompromis, care să dea măcar senzaţia unei competenţe reale.

Elita a rămas în afara clasei politice OBLIGATĂ să croiască viitorul României. N-a avut loc de impostori şi rataţi! Excepţiile sînt puţine şi trecătoare!

Într-un astfel de mediu, ameninţările se diversifică, însă ameninţarea asimetrică generată de actorii non-statali, amestecaţi, din punctul meu de vedere şi astăzi, în crizele multiple în care se zbate țara, culminînd cu cea de la Caracal, rămîne cea mai importantă, pe termen scurt, imediat, cel puţin. Aceştia speculează lipsa de capacitate a statelor de a le controla acţiunile şi se bazează pe imprevizibilitatea acţiunilor lor. Iniţiativa le aparţine, de aceea statele doar reacţionează în loc să prevină!

Statul-naţiune pe care îl cunoaştem astăzi de la Pacea Westfalică, în relaţia cu alte state, a dezvoltat pîrghii de cooperare: tratate, înţelegeri, protocoale, sancţiuni. Cu actorii non-statali, aşa ceva NU există, ba chiar relaţiile sînt bizare. Deci, dependenţa statului de actorii non-statali a devenit o vulnerabilitate! Incapacitatea de răspuns a statelor – şi, deci, a elitelor politice – reprezintă la rîndul ei o ameninţare actuală care, suprapusă peste o vulnerabilitate structurală, combinată cu un „trup slab” al statului-naţiune, depăşeşte capacitatea statului de a o combate!

Situaţia mă determină să spun că elita politică, nu doar românească, este subdezvoltată şi incapabilă de viziune pe termen lung, dincolo de ciclurile electorale. Din păcate, situaţia mai dificilă din România este determinată ŞI de faptul că ţara noastră, după 30 de ani, nu dispune de un sistem coerent de formare a acestora. Clientelismul şi lipsa de competenţă fac ca destul de rar să apară oameni potriviţi la locurile potrivite, fapt ce afectează grav coerenţa unor instituţii fundamentale! Unele dintre ele menite să asigure siguranța cetățeanului!

Ideograma chineză ce reprezintă noţiunea de CRIZĂ pune accentul pe două idei: PERICOLUL şi OPORTUNITATEA. Primul, pentru a fi evitat, al doilea, pentru a fi folosit! Există indivizi care se agită mai puţin la televizor, dar care ştiu că o CRIZĂ, alături de negociere şi război, REPREZINTĂ UN MECANISM UTIL PENTRU EVOLUŢIA SISTEMULUI. Deşi este un instrument greu de mînuit – din cauza caracterului său tumultos – ea se dovedeşte un puternic „transformer” în raporturile dintre actori şi un mijloc de recalibrare a sistemului. În cazul nostru, imediat, transformarea Ministerului de Interne!

Deci, e departe de a fi inutilă, chiar dacă ea aruncă poporul în criză de nervi!