Cum am eşuat prin manipulare

România, la trei decenii de la Revoluţie, este un stat eşuat. Am ajuns la momentul declanșării campaniei electorale și la o lună pînă la alegerile prezidenţiale. Războiul dintre Palatul Cotroceni şi casa din Kiseleff a ajuns la cote maxime. Un şef de stat şi un şef de guvern, aflaţi în campanii electorale nu iartă nici un prilej să se atace. Un război purtat complet sub semnul absurdului…

L-am auzit pe Ludovic Orban rostind discursul pentru asaltul final al moțiunii și m-a furnicat pe șira spinării. Cu ochii minții am văzut miile de infanteriști, cu baionetele la armă, aruncîndu-se peste sîrma ghimpată a băncilor din parlament într-un ultim asalt al disperării. La citirea moţiunii, imaginea era la fel de sinistră: sala de plen era aproape goală. Dan Barna, prezidenţiabil, era plecat în campanie electorală! Asta pentru că în sinea lor știu că sîntem un popor imatur cu o memorie pînă la genunchiul broaștei.

Celor care spun despre mine că sînt pesedist doar pentru că observ că nu absolut tot ce face PSD e de o ticăloșie infamă, le mai transmit o dată că se înșeală! Observ doar la ce cote a ajuns manipularea cu procedeul său cel mai grotesc, demonizarea adversarului.  Cum s-a ajuns la demonizare? Progresismul românesc a decis că e singurul mod în care poate cîștiga niște alegeri – transformînd adversarul într-un monstru de nevotat. Pentru multe dintre cunoștințele mele e aproape imposibil să înțelegi de ce ar vota cineva cu PSD – pentru ele toți membrii PSD sînt niște vampiri în haine negre care merg pe stradă și omoară copii zilnic.

E mai relaxant, mai simplu să „știi” că omul ăla asociat cu PSD e un monstru! E mai deranjant să vezi că demonul de la PSD e un om ca toți oamenii, că nu toți sînt ticăloși, unii sînt doar proști și alții sînt chiar buni la ceea ce fac. Cînd îți dai seama că simplificarea ta e invalidată, e natural să intri într-o panică morală. Cum, demonul nu e 100% demonic?

O definiţie a duşmanului politic a fost dezvoltată de specialistul în psihologie politică, Thomas M. Pick: această definiţie, din opt puncte, nu doar arată cum trebuie să fie fabricat un duşman, ci ne face să înţelegem şi efectele psihologice pe care le creează un duşman în societate [Pick, 1994]. Un partid sau un grup pe care propaganda l-a identificat ca duşman, va fi tratat ca sursă a tuturor relelor. Duşmanul este exact opusul a ceea ce sîntem noi şi al năzuinţelor noastre, el vrea să distrugă ceea ce preţuim noi, deci duşmanul trebuie să piară. Completa absenţă a încrederii. Tot ce vine de la duşman e rău, sau serveşte unui scop abject, josnic. Culpabilizarea duşmanului. Ei sînt de vină pentru toate tensiunile existente şi pentru tot ce merge prost. Atitudine general negativă faţă de duşman – tot ce face el e împotriva noastră. Jocuri de sumă nulă şi gîndirea în termeni cîştig-pierdere. Tot ce e bun pentru ei e rău pentru noi, şi invers. Orice emoţie umană pozitivă sau orice considerent moral faţă de duşman sînt periculoase şi ca atare trebuie evitate.

Din moment ce un individ, un grup, un popor este supus prelucrării ideologice şi psihologice cu scopul de a i se cultiva ura faţă de un „duşman”, acel individ/grup/popor începe să gîndească conform matricei „noi” vs. „ei”. Tot ce vine de la „ai noştri” – e bine, tot ce vine de la „ai lor” – e rău.

Aşa se formează fanatismul de grup; nu există adevăruri, există un singur „adevăr”. În manipulările politice, prezenţa unui duşman este indispensabilă și reprezintă un factor de coalizare a unui grup, fiind extrem de importantă identificarea și selectarea acestuia, fie şi în chip simbolic, atunci cînd el lipseşte ca ameninţare reală.

PSD poate reprezenta ușor studiu de caz! În textul moțiunii, citit în urale, răzbat expresii: “moţiune de cenzură împotriva celei mai toxice guvernări din ultimii 30 de ani”, „Sancţiunea împotriva PSD şi împotriva Guvernului vine direct de la cetăţeni, care au spus răspicat că nu mai vor un guvern incapabil să ducă ţara spre bine şi care are o singură prioritate făţişă – atacurile permanente la adresa justiţiei”, „PSD şi ALDE au dezbinat o ţară întreagă, au distrus rolul instituţiilor fundamentale, au mutilat legi importante, au compromis şansa de a moderniza ţara şi au atentat constant la bazele democraţiei româneşti şi ale statului de drept”, „atentatul la drepturile fundamentale”, „acţiuni ilegale şi anti-naţionale”, „instituţiile statului român împotriva propriilor cetăţeni”, „destabilizat întreaga arhitectură constituțională a statului român, prin destructurarea sistematică a instituțiilor constituționale, prin slăbirea sistemului de checks and balances, prin subordonare politică”.

Aşadar, pe 10 octombrie 2019, adică înainte cu o lună de primul tur al prezidenţialelor, cade Guvernul și în urma negocierilor pentru fotografiile de grup de la Cotroceni urmează, teoretic o largă coaliţie a Opoziţiei, cu Ludovic Orban la timonă.

Pînă își împarte funcțiile noul guvern, vine închiderea bugetară la finalul lui 2019. Anul viitor, avem alegeri locale şi parlamentare, dacă nu vor fi anticipatele. Dezbaterea politică nu va părăsi tiparele manipulării. România, la trei decenii de la Revoluţie este un stat eşuat!