Demisia? Ptiu, piei Satană!

În România, instituția demisiei nu are niciun fel de bază. Precum apa sfințită, busuiocul sau tămâia pentru Satana ori usturoiul pentru vampiri, demisia îi îngrozește pe politicienii români până în măduva oaselor. Nu numai pe ei, ci și pe toți aceia care ocupă vremelnic sau mai puțin vremelnic o funcție. De la banalul directoraș și până la cei din fruntea statului, demisia generează un val de teroare demn, cu siguranță, de o cauză mai bună sau un motiv cu mult mai serios.

Este interesant de studiat, din punct de vedere sociologic, psihologic și cultural, care sunt rădăcinile acestei spaime atavice de demisie. Poate că ea provine din cei 50 de ani de comunism, acolo unde oamenii nu erau decât niște rotițe într-un angrenaj, paradoxal sau nu, străin de ei. Orice inițiativă era atunci aproape exclusă, pentru că ierahizarea societății se dovedise atât de puternică, încât excludea aproape orice demers de acest tip. Atomizarea ulterioară a societății românești a schimbat mecanismele, dar oamenii, mai ales cei care îndeplinesc funcții, au rămas, cu mici excepții, la fel. Demisia la noi vine cu greu, după îndelungi operații cezariene, de regulă după arestări sau cercetări penale. Românul vrea mai degrabă să fie demis, să fie trimis acasă cu un șut în fund, decât să și-o facă cu mâna lui. Așa că în România, dacă vorbim de demisie, ea este cel mult o noțiune teoretică, un subiect de declarații care, chipurile, prind la electorat. Paradoxal e că de multe ori prind, deși ar fi trebuit să ne învățăm minte că în arsenalul politicianului român demisia nu capătă aproape niciodată consistență.

Și mai există ceva nelalocul lui în discursul și declarațiile politicienilor, din orice parte a baricadei ar proveni ei. Anume insistența pe ”vom respecta deciziile justiției”, ”vom lăsa DNA să-și facă treaba”, ”vom pune în aplicare decizia Curții Constituționale”. Păi ar putea fi altfel? Din păcate, se pare că poate fi și altfel. Numai că interesul politicianist sau de altă natură îngust e invariabil mai important decât sănătatea democrației.