Despre Iran în Idlib

Armata rusă a anunţat duminică faptul că forţele siriene ale preşedintelui Bashar al-Assad au încetat focul ”într-o manieră unilaterală” în provincia Idlib (nord-vest)”, relatează AFP. „Cu toate acestea, tirurile care vizează forţele guvernamentale şi civilii în provinciile Hama, Latakia şi Alep continuă”, a adăugat sursa citată.

ONU a avertizat vineri, în cadrul unei reuniuni de urgenţă a Consiliului de Securitate, asupra riscului unei „catastrofe umanitare” la Idlib dacă vor continua violenţele în regiune.

Siria este devastată din 2011 de un război civil care s-a soldat cu 370.000 de morţi, a provocat fuga a milioane de persoane şi a divizat ţara.

Provincia Idlib este situată în partea de nord-vest a Siriei, lîngă Marea Mediterană şi frontiera cu Turcia. În mod normal, pentru restul lumii nu ar trebui să conteze prea mult cine o controlează. Dar în geopolitică, uneori cele mai mici şi mai obscure locuri provoacă cele mai mari temeri printre marile puteri – şi este exact ceea ce face Idlibul. Viitorul provinciei în sine ar putea să nu fie o problemă de importanţă mondială, dar ea a devenit scena unei confruntări între Rusia, Turcia, Iran, SUA şi Siria, plus o implicare într-o bună măsură a kurzilor, care sînt forţaţi să reconsidere cine le sînt aliaţii şi inamicii, dar și Israelul aflat în plină tendință beligerantă cu Iranul. Aceasta este povestea marii politici a puterii şi implicit a balanţei globale a puterii. Idlibul este doar fundalul scenei.

Idlibul este una dintre ultimele redute rebele, o bucată de teritoriu care stă în calea lui Assad către victorie. Forţele rebele de acolo au în faţă distrugerea garantată. Iar aceasta ar pune o problemă pentru Turcia, care acum sprijină acolo unele grupări rebele. Pierderea provinciei Idlib ar deschide un drum către Turcia pe care forţele siriene l-ar putea exploata.

Desigur că întotdeauna există şi o altă explicaţie. Armata turcă se laudă că are circa un milion de soldaţi, dar numai unii dintre ei sunt bine antrenaţi şi bine echipaţi. Dacă aceşti soldaţi ar fi fost desfăşuraţi în Idlib, situaţia ar fi putut arăta altfel. Dar nu au fost desfăşuraţi. În anul 2016, armata turcă a încercat în zadar să dea o lovitură de stat împotriva guvernului, care în anii următori a avut grijă să intensifice controlul asupra forţelor armate. Totuşi, angajarea principalelor forţe într-un conflict în afara graniţelor nu era calea ideală de acţiune. Aceasta explică de ce Turcia a ajutat sirienii şi a luptat împotriva unor grupări siriene kurde, dar s-a pus la adăpost de un conflict mai extins.

Şi Rusia a intervenit în Siria, după eşecul din Ucraina, unde un guvern anti-rusesc s-a instalat în acest stat tampon crucial. Rusia nu a avut nici un interes strategic evident în Siria. Observatori induşi în eroare au susţinut că Rusia a dorit să obţină controlul asupra conductelor petroliere şi să amplaseze o forţă navală semnificativă în Siria. Însă Rusia are ea singură suficient petrol; ceea ce îi trebuie este o creştere a preţurilor petrolului. Visul Rusiei este să aibă o forţă navală în Mediterana, dar acest vis ar putea deveni repede un coşmar, întrucît indiferent ce forţă ar amplasa în Mediterana, aceasta va trebui să fie aprovizionată prin strîmtoarea Bosfor, pe care turcii o pot bloca oricînd doresc.

Adevăratul motiv pentru care Rusia a intervenit în Siria a fost să arate propriei sale populaţii că poate să acţioneze ca o mare putere. La fel ca în Cecenia, în anii 90! În termeni pur geopolitici, o alianţă a Rusiei cu Turcia ar fi în beneficiul Rusiei, care şi-ar putea astfel amplasa o flotă în Mediterana, ar stabiliza Caucazul şi ar pune SUA într-o poziţie mai nefavorabilă.

O parte importantă a problemei este Iranul. Puterea iraniană s-a extins în Yemen, Liban şi Siria. În Siria, trupele iraniene şi ale Hezbollahului au ajutat forţele lui Assad să se organizeze şi chiar au participat la lupte. Pe măsură ce armata siriană s-a perfecţionat, luptînd alături de soldaţi experimentaţi ai Iranului şi Hezbollahului, trupele terestre ruseşti, care niciodată nu au fost foarte vizibile, au început să fie aduse în discuţie. Iar Iranul examinează dacă să sugereze trupelor siriene pe care le controlează să fie eroice şi să intre în potenţialul cazan de foc.

Şi toate acestea pentru o provincie despre care majoritatea oamenilor nici n-au auzit vreodată şi cu atît mai puţin să le fi păsat. Însă realinierea strategică este mai interesantă, întrucît ea face ca lumea să arate mai mult aşa cum a fost înainte să se vorbească despre Idlib.