Despre iubire
Dacă v-a scăpat deja întrebarea, mă grăbesc cu răspunsul: nu, nu am luat-o razna! Asta mu mă împiedică să vorbesc despre cel mai înălțător sentiment – atribuit fals rasei umane! – capabil să miște lumea.
Ezoteriștii spun că iubirea colosală, împărtășită și reciprocă dăinuie mii de ani. Ea transcede fenomenul morții și se perpetuează în celelalte vieți, generînd căutări și re-întîlniri dincolo de momentul trecător al vieții. Adam și Eva! Clasic! Nu intru în analiză literară! Iubirile uni-direcționale, care nu sînt reciproce, au viață scurtă. Potrivit ezoteriștilor, aceste iubiri supraviețuiesc în jur de 100 de ani, maxim două cicluri de re-încarnare!
M-am gîndit la aceste adevăruri ascunse duminică seara, urmărind filmul REGINA MARIA. O Regină care a iubit România pasional și intens, care s-a jertfit pentru ea, o Regină care s-a luptat ca o leoaică pentru România Mare! Frumoasa noastră suverană a luat atitudine făţişă şi frontală la Conferinţa de la Paris din 1919, privind apărarea drepturilor ţării sale, îngrozindu-l şi înspăimîntîndu-l pe fiorosul tigru-Clemenceau care se destăinuia astfel colegului diplomat Andre Tardieu: „Cum să se poate înţelege un tigru ca mine cu o leoaică ca asta?”
În 6 martie 1919, Regina Maria a cerut o audiență la prim-ministrul Franței, Georges Clemenceau (deși protocolul cerea, chiar dacă vizita nu era una oficială, ca omul politic să se fi dus la Ritz pentru a o saluta pe regină!). Răspunsul a fost pozitiv, iar a doua zi, în 7 martie, suverana României a fost primită de Clemenceau, într-o întrevedere prevăzută pentru o jumătate de oră, dar care a durat aproximativ… două ore. Conform relatărilor Reginei Maria, taciturnul şi neînduplecatul şef al executivului francez i-ar fi cerut să-i vorbească despre pretenţiile ţării sale care să fie trecute în Tratatul de Pace de la Paris. I-a cerut franc: “Transilvania pînă la Tisa și tot Banatul”. “Dar, Doamnă, cereți partea leului!”, ar fi replicat premierul, referindu-se la Banat. “De aceea, domnule prim-ministru, Leoaica se adresează vărului ei, Tigrul…”
În trei zile, Regina Maria a avut peste 20 de întîlniri cu şefi de state şi de guvern. Dacă astăzi Transilvania se află în România şi o parte din Banat, totul se datorează şarmului, diplomaţiei, dar şi spiritului războinic al Reginei Maria, care a iubit necondiționat și epopeic această bucată de pămînt. Prea puţină lume îşi poate imagina astăzi un şef de stat român care să emită pretenţii în faţa mai-marilor lumii. De aceea, pentru mine, Regina Maria este un erou.
O leoaică, la fel de româncă, doar în cuget și simțiri, precum cei ce s-au jertfit la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Dar şi În Galitzia, la Mons, în Italia, Albania, Serbia. O regină care radiografiază ţara pentru care s-a luptat. Ce spunea Majestatea Sa în 1918? „Fidelitatea, atașamentul, solidaritatea la necaz nu par să existe pentru ei, Cum nu există nici un ideal superior, nimic care să trebuiască sa fie continuat, nici un lucru pe care să trebuiască sa-l iubești, să-l venerezi sau să-l susții la greu. Cum dau greș o vreme, îl mătură la o parte și o iau de la capăt cu altceva. …Cred că cei mai mulţi dintre dragii mei români se află încă pe un plan foarte jos în ce privește ideile de onoare și loialitate sau dorința de a nutri asemenea sentimente- cred că o perspectivă mai înaltă încă nu face parte din gîndurile lor firești. Din fire sînt lași în toate privințele. Nu respectă nici Dumnezeu, nici rege, ţara lor e o idee vagă, atîta timp cît situația se poate exploata avantajos pentru afaceri sau în interesul personal.…”
Cei care au dorit să scape de această povară au plecat. Vuia, Petrache Poenaru, Cioran, Brâncuşi, Nicolae Paulescu. Azi, îi folosim ca simboluri naţionale, dar au performat în ţările de adopţie. În Diaspora!
Trist, dar adevărat! Ne-am schimbat în 100 de ani? Cu siguranţă, nu! Citiţi ce scrie Majestatea Sa: „Acea amintire plină de iubire a poporului meu a fost partea cea mai fericită a imaginii de după război: căldura, partea însorită, partea sufletească. Mult mai puțin plăcute erau eternele conflicte politice, intoleranța generală și nemulțumirea, bîjbîiala într-o atmosferă de nesiguranță, plină de suspiciune. Ca și cum, obosiți de atîta eroism, toți erau gata să-și critice vecinul, să le descopere la alții greșelile pe care nu doreau să le vadă la ei înșiși. Nu mai exista indulgență, ci doar o sfîșiere mutuală, în locul unei solidarități solide și benefice idealurilor comune”.
Eternele conflicte politice şi bîjbîiala par să fie caracteristicile noastre şi după 100 de ani. Nu ne-am dezbărat de ele, ba, aş zice, le-am perfecţionat. Cum am abandonat iubirea pusă la picioare de Majestatea Sa acum 100 de ani! Dacă o astfel de iubire dăinuie 100 de ani, tare mi-e teamă că România Mare s-a cam epuizat ca sens…
