Despre terorism

Este foarte raspîndită ideea ca terorismul nu poate fi definit! Înlocuitor al romanticei guerilla (Che Guevara nu mai e la modă!), mijloc de exprimare al celor slabi, activitate alternativă la diplomaţie, termenul îi denumeşte pe opozanţii oficiali ai unor regimuri.

Ca şi „fascist”, „terorist” poate desemna pe oricine. Eduardo Galeano scria în „Venele deschise ale Americii Latine” (Ed. Politica, 1983, pag. 329): „Dependenţa nu încetează, îşi schimbă doar substanţa şi strategiile… invazia modelelor culturale ale metropolei prin mass-media, transplantul cultural, asistenţa financiară sub mantia căreia se ascund multe pumnale stralucitoare, devin prioritare, cum prioritară devine organizarea internaţională a inegalităţii culturale şi economice. Subdezvoltarea latino-americană este o consecinţă a dezvoltării altora, că noi, latino-americanii, sîntem saraci, deoarece pamîntul pe care călcăm este bogat şi că locurile binecuvîntate de natură au fost blestemate de istorie”.

Galeano, un intelectual de marcă, cu acces la educaţie, ştiinţă şi cultură, la tiparniţe şi mass-media, la avantajele economice ale societăţii de consum, dă glas frustrărilor unei întregi naţiuni, mari cît un continent, cu un trecut şi o cultură puternică. Dar şi cu frustrări pe măsură, născute din secole de colonialism, uneori sălbatic, care a lăsat în urmă state independente sărace şi îndatorate.

Această „reţetă de succes” a fost aplicată şi în alte colţuri ale lumii. Africa, pe care profesorul american Thomas Barnett o numeşte „centrul prăpastiei” (T. Barnet? „Where – Not When – Preemption Makes Sense”), este continentul cel mai devastat de colonialismul ultimelor două secole. Evident, Orientul Mijlociu suferă din aceleaşi cauze: sfîrsitul Primului Război Mondial a dus invariabil la smulgerea „hălcilor mari şi suculente” din „trupul bolnavului Europei”, fostul Imperiu Otoman, fără a se ţine cont de interesele indigenilor. Acest asediu economic şi cultural a culminat, în 1948, cu înfiinţarea Statului Israel, care a declanşat „rezistenţa generaţiilor” în Orientul Mijlociu.

Aceste frustrări, cumulate cu privaţiuni, activitate infracţională, dau naştere la terorism. Culturile împart valorile şi motivează indivizii să acţioneze într-un mod ce pare iraţional pentru observatorii externi.
Alinarea vieţii este un specific cultural. În societăţile în care indivizii se identifică unui grup, apare dorinţa de autosacrificare, rar întîlnită în altă parte. Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii săraci se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice dominate de ideologie fundamentalistă, pentru a primi „dreapta credinţă” şi… o şansă, îndreptîndu-se spre terorism sau lupta armată, cu o cauză precisă, evident mai bine decît un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei.

Fundamentalismul, islamic în cazul nostru (el fiind larg raspîndit în toate religiile!) are, aşadar, motoare religioase şi economice. Pe de-o parte, îndepărtarea de la credinţa traditională este considerată periculoasă, pe de alta, globalizarea este acuzată de sub-dezvoltarea economică a spaţiilor musulmane. Fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă. Este o filosofie, o credinţă.

Combaterea terorismului – în formele bine cunoscute de disrupere a reţelelor (război asimetric), izolare a liderilor, privare de libertate – nu mai poate fi singura formă de reacţie la actele teroriste. Devine evident că a contracara doar forma finală de manifestare, violentă, este ca şi cum te-ai adresa doar efectului, nu şi cauzelor care stau la rădăcina problemei.