Devenim un popor nevricos

Stau așa și mă uit (sper că nu ca prostul, potrivit vorbei din popor), cum se duc naiba sau se inversează valorile în țărișoara asta. Până la urmă încep să cred că singura dovadă de frumusețe absolută, statornicie și loialitate o dă… natura, pentru că noi pare că ne defectăm pe zi ce trece. Tot mai mult avem de-a face cu realitatea că devenim un popor nevricos ori nevrotic, conform exprimării mai moderne. O profundă nevroză morală, socială, culturală și profesională pare să cuprindă România, împreună cu o gregaritate absurdă, fără sens, care pune în genunchi orice încercare de a aduce lucrurile pe drumul cel bun.

Cât despre domeniul profesional, aici începem să avem de-a face cu însemnate hiatusuri, cu suprapuneri și contrapuneri grotești de inițiative, posibilități, funcții, putere sau lecții pentru alții. Mai ales acest ”sport” este extrem de iubit în România. Fiecare dă lecții celuilalt de la adăpostul relativ al pretinsei priceperi cu precădere la ciorba altuia. Am jucat astfel în picioare tot ce înseamnă profesionalism și bună cuviință, încercând să demonstrăm că suntem ași la orice și inundând într-o mare de amatorism ceea ce ar fi trebuit să constituie atributul de bun simț al cuiva care s-a educat și perfecționat ani de zile pentru ceva. Culmea, fiecare categorie profesională e mai pricepută la activitatea celeilalte și asta e valabil cam peste tot. Iar „arbitrajul” politic nu există, pentru că structurile politice au nevoie ele însele de profesionalizare.

Lucrurile acestea sunt toxice nu numai pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung, afectând chiar fibra acestei nații. Societatea semănă, evident, la scară mai mare, cu o familie. Trebuie să-ți educi copiii, să ai grijă de ei, să le permiți să se dezvolte armonios, să te gândești la viitorul lor. La nivelul entităților umane lucrurile trebuie să stea la fel. Ar fi bine să ne gândim la noi și vizavi de ce modele oferim, nu numai la ce acumulăm cu frenezie și cum să-l mai luxăm pe cel de lângă noi. Și, eventual, să ne bucurăm grobian și golănește că a greșit. Iar noi, cum suntem o națiune de judecători, eventual să-l și taxăm.

Cădem într-o distopică lipsă de empatie și o dăm în anxietate socială, care ne poate afecta îndelung ca ființe armonioase ce ar trebui să fim. Iar orice schimbare să o facă altul, noi clamăm doar, cu mulți decibeli, că trebuie schimbat ceva! Hăhăim și ne frecăm mâinile când ceva nu merge bine în curtea altuia, fără să observăm că la noi iarba n-a mai fost tunsă demult și buruienile ne-au inundat spațiul. Să nu ne mai mirăm, în aceste condiții, că pe oamenii de calitate îi vedem tot mai puțin, retrași, nu neapărat filosofic, într-un turn de fildeș, ci dezamăgiți de plasarea în derizoriu a aproape orice ar face bine, implicându-se social.