Dincolo de psihiatrie
Un politician german cerea, zilele trecute, cetățenilor propriei țări să renunțe de bună voie la propria avere pentru a trăi în austeritate și fericire. Evident, totul pentru a salva planeta! Nu, nu este o glumă, iar insul nu e un sectant fanatic, ci un politician ales într-o funcție care dă glas politicilor grotești promovate de fierbințeala climaterică. Mai puțină apă, săpun, carne, brînză, lapte, ouă – egal o planetă mai fericită!
Mai multă austeritate nu serveşte nici unui scop util, iar reducerile drastice ale cheltuielilor nu sînt altceva decît provocarea durerii de dragul de a provoca durere. Politicienii iraţionali duşi de valul cultului austerităţii uită că sînt implicaţi oameni, este de părere economistul american Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 2008.
Cu doar cîteva zile în urmă, înţelepciunea convenţională era că Europa ţine în sfîrşit lucrurile sub control. Banca Centrală Europeană (BCE), prin promisiunea unui pachet de ajutor PNRR, a calmat pieţele. Tot ce trebuie să facă ţările este să fie acord cu şi mai multă şi mai profundă austeritate şi totul va fi bine. România se aliniază cuminte acestui trend, după ce guvernul liberal a aruncat pe geam 2% din PIB. Dar ”furnizorii” înţelepciunii convenţionale uită că aici sînt implicaţi oameni! Populaţia spune că a ajuns la limită, deși perioada de vacanță este sfîntă pentru român, care nu se indignează pentru nimic în lume.
O mare parte a comentariilor sugerează că cetăţenii care protestează în țările europene amînă inevitabilul, protestînd împotriva sacrificiilor ce trebuie făcute de fapt. Dar adevărul este că protestatarii au dreptate, afirmă Krugman. Mai multă austeritate nu serveşte nimănui, iar jucătorii cu adevărat iraţionali aici sînt politicienii pretins gravi şi oficialii care cer şi mai multă durere.
Această suferinţă inevitabilă este foarte mult amplificată de reduceri drastice ale cheltuielilor, iar aceste reduceri nu sînt altceva decît provocarea durerii de dragul de a provoca durere.
„Atunci, de ce se cere tot mai multă durere?”, se întreabă economistul american. O parte din explicaţie este că în Europa, ca şi în America, mult prea mulţi ”Very Serious People” / VSP – expresie sarcastică şi peiorativă popularizată de Krugman, dată analiştilor şi legiuitorilor văzuţi în general avînd opinii respectabile, convenţionale, dar de fapt greşite şi iraţionale -, au fost duşi de valul cultului austerităţii, prin convingerea că deficitele bugetare, nu şomajul în masă, sînt pericolul clar şi actual, şi că reducerea deficitului va rezolva cumva o problemă generată de excesul sectorului privat.
Dincolo de aceasta, o parte semnificativă a opiniei publice din nucleul Europei – în principal din Germania – are o falsă percepţie a situaţiei. Dacă vorbeşti cu oficiali germani, ei vor portretiza criza euro ca o piesă de teatru de moralitate, o poveste a unor ţări care au trăit pe picior mare iar acum se confruntă cu răfuiala inevitabilă. Nu contează că nu aşa stau lucrurile şi că la fel de incomod este şi că băncile germane au jucat un rol important în umflarea bulei imobiliare din Spania, de exemplu. Aici e vorba de lăcomie!
Mai rău, este şi ceea ce cred mulţi alegători germani, în mare parte pentru că politicienii le-au indus aceasta. Teama de o reacţie din partea alegătorilor care cred, în mod eronat, că sînt expuşi riscului din cauza consecinţelor iresponsabilităţii Europei de Sud și Est, face ca politicienii germani să nu dorească să aprobe politici financiare pentru dezvoltare, decît dacă debitorii sînt pedepsiţi mai întîi, dacă reducem drastic cheltuielile (cu forța de muncă!) pentru niște bani care vor veni, probabil, în 2024…
A venit vremea să se pună capăt acestui non-sens crud, susţine laureatul Nobelului, care, însă, nu a scris programul PNRR și nici nu a negociat cele mai proaste variante pentru România.
