Fără excepţie!

Ploile astea reci din ultimele zile mi-au pleoştit parcă şi mai tare iluziile făcute, oricum, ciuciulete de comportamentul tot mai deviant al celor mai mulţi dintre politicieni. Trăiesc cu senzaţia tot mai pronunţată că ori noi, muritorii de rând, nu mai facem parte din lumea lor, ori ei nu mai au absolut nimic în comun cu a noastră, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Şi-au făcut o ţară numai a lor, una a tuturor excepţiilor şi derogărilor, şi de-acolo, de sus, ne urmăresc viermuiala pe care cred ei – şi sunt şi eu de-aceeaşi părere – o merităm cu prisosinţă. Scriu despre ea, despre ţara asta a lor, bombăn, câteodată o mai şi înjur, dar asta e tot ce pot să fac. Imperiul nesimţirii şi al aroganţei pe care l-au clădit după ’90 e tot mai puternic pe zi ce trece, iar noi tot mai laşi sau mai scârbiţi. Şi-mi permit să spun că dacă generaţia de azi ar fi trăit în urmă cu 30 de ani, atunci, în Decembrie 1989, nu s-ar fi întâmplat nimic. Absolut nimic. Dar în primul rând ea, generaţia de care vorbesc, n-ar fi existat. Numai că e aici, iar pe spinarea ei încovoiată s-a cocoţat o clasă politică tot mai goală de conţinut, cu fiecare tur de scrutin.

Şi peste toate astea pluteşte parcă blestemul acela de care aminteam la început, al excepţiilor şi derogărilor. Nu mai departe decât ipocrizia tăierilor sau impozitării până la strangulare a pensiilor speciale îmi întăreşte spusele. În primul rând ele, în sine, sunt o monstruozitate, sunt excepţia care confirmă regula că toţi suntem egali în faţa legii. Dar mai tare chiar şi decât epidemia asta de tupeu a „specialiştilor” mă deranjează făţărnicia cu care clasa politică toată, de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, vrea „eliminarea sau supraimpozitarea pensiilor speciale, cu excepţia celor militare”. Şi, de fiecare dată, cel care spune asta se îneacă, tuşeşte şi strănută, fiindcă ultima silabă din „speciale” e încălecată de restul cuvintelor, într-o grabă nebună, nebună de tot, să nu cumva să facă infarct domnii militari de 42 sau 43 de ani în pauza de o fracţiune de secundă dintre sunete. De ce excepţia asta, chiar că habar n-am, dar dacă nu le radem pe toate, atunci mai bine niciuna. Oricum, din ce-am înţeles şi eu de pe la specialişti, Aia cu coasa economică ne cam bate la uşă.

Pe urmă derogările. Dintre zecile – ca să nu exagerez, totuşi – pe care le-am văzut, ultimele două sunt printre cele mai gogonate care s-au făcut vreodată, şi mă gândesc la înmormântarea cu 1.000 de oameni a Arhiepiscopului Pimen şi la Învierea în Reluare, de marţi, a ÎPS Teodosie, la Constanţa. Asta mi-a arătat cu vârf şi îndesat ce frumos se pot îmbina derogările lumeşti şi excepţiile duhovniceşti.

Toate astea, însă, nu se pot întâmpla decât într-o singură ţară. Aia în care politicienii sunt toţi o apă şi-un pământ. Fără excepţie.