Filmul bate viaţa!
Primul dintre candidaţii pentru Cotroceni care a ajuns în judeţul nostru s-a dovedit a fi un „civil“. O persoană neînregimentată politic, europarlamentar în mandatul precedent. Ca să respectăm adevărul, Mircea Diaconu, actorul, nu este chiar un novice în domeniul politicii. Timp de şase ani s-a legitimat cu carnetul de liberal, a fost vicepreşedinte, senator, ba chiar şi ministru al Culturii din partea aceluiaşi partid. În 2014 a vrut să candideze la europarlamentare pe lista PNL, a fost scos de pe ea în ultimul moment, a candidat ca şi independent şi, culmea, a reuşit. Mai înainte de povestea cu PNL, actorul din cele peste o sută de filme jucate, cele mai multe înainte de ’89, a fost membru al Consiliului Naţional al Autovizualului, susţinut fiind de Partidul Democrat condus de Traian Băsescu. Dar, şi mai înainte de relaţia cu PD, Diaconu a avut afinităţi politice cu Convenţia Democrată din România. În prezent, actorul este susţinut, financiar, de ALDE şi Pro România. Doar cu România Mare, PSD şi UDMR nu a încercat. Asta, ca să înţelegem cum este cu statutul său de „independent“.
Dincolo de toate aceste amănunte din CV său, mărturisesc că prezenţa lui Mircea Diaconu a fost discretă şi pe „fugă“, cu ochii pe ceas, ca să nu fie nevoit să călătorească noaptea, spre Turnu-Severin. Mult prea discretă pentru un candidat la cea mai înaltă funcţie în stat. Am înţeles că nu a vrut să se întâlnească cu liderii locali ai celor două partide ce îl susţin în acest demers. Aşa se explică mâna de oameni prezenţi în Piaţa Prefecturii: câţiva membri ALDE şi Pro România, cinci-şase pensionari, cam tot atâţia nostalgici, vreo zece reşiţeni ieşiţi la plimbare la ora aceea şi alţi câţiva care s-ar fi aşteptat dacă nu la o bere sau o cafea, aşa cum se zvonise iniţial, măcar la un autograf din partea actorului-candidat. Undeva la o sută de oameni, nu mai mult.
Culmea e că Mircea Diaconu s-a declarat mulţumit de numărul mare, consistent, al celor care veniseră la întâlnirea cu el. A fost amabil, a împărţit zâmbete în stânga şi în dreapta, a dat noroc cu toţi, oamenii l-au ascultat cu răbdare, după care, fiecare în parte, apoi toţi odată, i-au povestit despre ce a fost Reşiţa cândva, de cum este oraşul acum, i-au arătat cupoanele de pensie, l-au rugat, în cazul în care ajunge preşedinte, să reducă numărul „trântorilor“ din Parlament, să stopeze corupţia, să-i oprească pe „ăia“ de afară, să nu ne mai taie pădurile, să… Discuţii libere ca în parc sau în faţa blocului, fără un plan dinainte stabilit, fără un program sau o strategie pentru viitor, cu oameni dezamăgiţi de guvernările de până acum.
Nu-mi amintesc să fi văzut ceva asemănător în aceşti 30 de ani. Fără liderii celor două partide ori fără reprezentanţii lor, fără jandarmi, fără presă, fără tam-tam mai înţeleg, dar şi fără staff-ul de campanie, doar cu fiul său pe post de şofer, mi s-a părut ciudat. Şi, cu toatea acestea, actorul-candidat a interpretat perfect rolul în care s-a distribuit singur, sperând să se adeverească zicala cu filmul bate viaţa.
