Gagarin şi americanii de pe Lună
Ziua de 20 iulie este una istorică pentru omenire. În urmă cu jumătate de secol, americanii Neil Armstrong şi Buzz Aldrin au fost primii oameni care au păşit pe Lună. Până atunci, sovieticii se dovediseră primii care trimiseseră fiinţe vii în cosmos. Se întâmpla la începutul anilor ’60 şi vorbim de căţeluşa Laika şi de Iuri Gagarin, cel dintâi om trimis în spaţiu. În iulie 1969, americanii au dat lovitura cu Luna, trimiţând cu Apollo 11 un echipaj alcătuit din trei cosmonauţi.
Luna, ca să o spunem pe-a dreaptă, a fosat o „afacere“ made in USA, pe ea păşind doar americani, un total de 12 cosmonauţi. Ultimul, Eugene Ceman în decembrie 1972. De atunci, nicio altă ţară nu şi-a mai trimis cosmonauţii să o „viziteze“, deşi mult timp s-a vorbit că omenirea va ajunge să-şi facă vacanţele acolo. Aceasta, în condiţiile în care ştiinţa nu a bătut pasul pe loc, iar tehnologiile ce au apărut în ultimii 47 de ani nu suportă comparaţie cu ce aveam în anii aceia de pionerat. De aici şi nedumeririle care au început să apară: A ajuns sau nu omul pe Lună? O teorie a conspiraţiei care persistă de zeci de ani. Mai precis, din momentul primei misiuni Apollo 11.
Nu intru în adâncul lucrurilor şi nici măcar nu îmi pun astfel de întrebări. Cât timp apar tot felul de explicaţii, care mai de care mai avizate, ar fi nedrept să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala. Sunt specialişti care pot să răspundă şi dincolo de toate speculaţiile făcut până acum. În schimb, vreau să mă leg de ceea ce am trăit în acea seară de 20 iulie. Eram copil, de 15 ani, elev la oraş, în clasa a IX-a, aflat în vacanţă la bunicii de la ţară. Tot satul se adunase cu mic cu mare la căminul cultural, unul dintre puţinele locuri în care găseai televizor. Nu vă spun cum era să te uiţi la un televizor că ăla, cu diagonală de 51 de centimetri, într-o sală lungă de 20 de metri, plină ochi. În momentul în care Armstrong a început să ţopăie şi să rostească în limba lui celebrele cuvinte: „E un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire”, femeile, cu frică de Dumnezeu, au început să chirăie şi să-şi facă cruce. Speriaţi, copiii mici s-au agăţat de fustele femeilor, neînţelegând mare lucru în afară de frica care se plutea în aer. În schimb, bărbaţii s-au dovedit mai tari de inimă, încercând să găsească explicaţii, privind luna pe care nu se vedea nici cea mai mică mişcare.
Proşti, proşti de la coada vacii, dar nici într-atât încât să se lase convinşi cu una cu două de ceea ce văzuseră la televizor. Ăia cu mai multă şcoală, şapte clase, cum se făcea obligatoriu pe atunci, puteau să jure că totul nu era decât o făcătură. Că, de fapt, imaginile văzute de ei la televizor nu erau de pe Lună, ci de undeva, de pe un teren viran uscat de soarele fierbinte al verii, cum era ăla din spatele căminului cultural, sau, poate, chiar dintr-un deşert din America. Iar argumentul, unul singur: „Bă, zică ei ce-or vrea, cu Puterea lu’ Dumnezeu nu ai cum să te pui“. Alţii, mai dezgheţaţi la minte, o ţineau pe a lor, cu ce învăţaseră la cursurile politice, unde se vorbea despre superioritatea societăţii socialiste asupra celei capitaliste: „Dacă sovieticii nu au fost în stare să ajungă acolo, cum să ajungă americanii?“
O întrebare care, de fapt, mai mult încurca lucrurile decât le limpezea. Iar de atunci au trecut, iată, jumătate de secol, fără să avem un răspuns unanim acceptat, inclusiv de ţăranii din satul copilăriei mele, alături de care mi-am petrecut seara de 20 iulie 1969.
