Grasă şi frumoasă!
Locuiesc într-un bloc situat lângă o şcoală generală. Gimnazială, cum i se spune mai nou. Întâmplarea face ca înainte de 8, să mă scoată căţelu’ la plimbare. Ploaie, vânt, iarnă, vară îmi fac treaba cu destoinicie, prilej de a asista la „spectacolul“ venirii elevilor la şcoală. Un vacarm generat mai puţin de glasurile copiilor, parcă prea somnoroşi şi posaci, şi mai mult de claxoanele maşinilor cu care sunt aduse odraslele. Prea puţini copii mai vin astăzi pe jos la şcoală. Nici măcăr cei care locuiesc la două-trei sute de metri distanţă. Fudulia a devenit atât de mare, încât puţini mai sunt cei care admit să schimbe regulile în timpul jocului generat de snobism. Dacă noi, cei născuţi în alte vremuri nu am avut maşină la scară, măcar ei să se bucure cum trebuie, nu-i aşa? Iar ca odraslei să nu i se aplece, măcar de la efortul fizic, părintele nu-l lasă nici măcar ghiozdanul să şi-l ducă în spate, cinci-şase metri.
Să ne mirăm că în România, trei din zece copii şi adolescenţi sunt supraponderali şi 8 la sută dintre ei sunt obezi? Sunt ca pepenii, dacă se împiedică şi cad se sparg, nu alta. Sau că România ocupă locul al treilea în Europa în ceea ce priveşte obezitatea infantilă? Un copil din patru, cu vârsta de până în 8 ani, este supraponderal sau obez. E mult sau, deja, prea mult? Personal, cred că vorbim de un fenomen îngrijorător, de existenţa căruia se fac vinovaţi, în egală măsură, familia, şcoala şi factorii care concură la sănătatea noastră, a tuturor.
Părinţii, pentru că îi îndoapă pe copii ca pe curcani, cu mâncare de fast-food, cu „uscături“ de tot felul, cu dulciuri, cu sucuri acidulate, la care se adaugă, telefonul mobil şi tableta. Şcoala, pentru faptul că tratează orele de educaţie fizică cu indiferenţă, iar copiii speculează astfel de situaţii. Că nu-i pune în pauze, măcar în pauza mare, să facă exerciţii fizice în curtea şcolii. E suficient să ridice mâinile, să facă fandări, genuflexiuni ori rotiri ale gâtului pentru ca să se simtă altfel. Iar statul este vinovat pentru lipsa unor programe de lungă durată, gen Daciada, din care să nu lipsească competiţiile sportive între şcoli, plecând de la nivel local şi până la faza finală. Toată lumea ar avea de câştigat, inclusiv sportul nostru de performanţă a cărui valoare e tot mai mică.
E păcat că nu se înţelege şi ceea ce este mai grav, prin indolenţa de care dăm dovadă, condamnăm generaţii de copii nu doar la tot felul de boli, ci şi la izolare în plan social căci, la drept vorbind, s-au dus vremurile în care era musai ca femeia să fi fost grasă şi frumoasă!
