La Wimbledon, au învins ai noştri!
Simona Halep a triumfat în turneul fetelor, iar Novak-Nole Djokovici, în cel rezervat băieţilor. În faţa lor s-au aflat doi monştri sacri ai acestui sport: Serena Williams şi Roger Federer, dar campioni au ieşit ai noştri. Spun ai noştri dintr-un motiv cât se poate de firesc: în aceste confruntări titanice, lumea tenisului a părut împărţită în două. Cel puţin aşa am perceput din faţa televizorului. Şi mă refer la spectatorii din tribună, cei care au asigurat fondul sonor. Era suficient să le fi auzit oftaturile adânci, aplauzele şi ovaţiile după fiecare lovitură de backhand sau forehand şi ai fi ştiut cui îi erau adresate. Englezii din tribună s-au situat de la început de partea lui Williams şi Federer, şi nu din lipsă de fair-play, ci pentru că şi Simona, şi Nole vin din altă lume. Una a culturii balcanice care, deşi face parte din această mare familie europeană, a fost mereu tratată ca ruda săracă a celor care au condus lumea.
Poate greşesc, dar acesta sentiment mi-a încolţit în inimă încă de la meciul Simonei jucat împotriva americancei Cori Gauff. Spectatorii, care doar că nu au coborât pe teren să o fi împins de la spate pe americancă, şi-ar fi dat şi sufletul s-o vadă pe cea considerată noua Capriati triumfând. Nu-mi amintesc vreun meci jucat în ultimii ani ca Simona să nu fi avut galerie în tribună, fie că a jucat la Singapore, fie că a fost la Doha, Melbourne sau pe pământ american. Culmea, tocmai aici, în Europa, englezii au fost de partea adversarilor, de parcă jucătoarea noastră venise din calificări şi nicidecum Coco Gauff.
La început am crezut că mi s-a părut şi mi-am zis că aşa era normal să se întâmple, să susţii o viitoare campioană care azi are doar 14 ani. A venit ziua finalei când, nu mai era vorba de o tânără speranţă a tenisului mondial ce trebuia încurajată. Spectatorii au repetat atitudinea din meciul cu Gauff. Au fost vocali şi entuziasmaţi la fiecare reuşită a Serenei, deşi era evident că Simona era cea valoroasă. Au aplaudat şi când Simona greşea. Noroc că a avut doar trei greşeli neforţate pe parcursul partidei. Şi asta pentru că, Serena era una de-a lor, în timp ce Simona aparţinea altui spaţiu geografic, altei culturi şi altei istorii. Aşa am perceput eu şi, sunt convins că mulţi alţii au simţit la fel.
La fel şi în cazul lui Nole. Fiecare reuşită a lui Federer era însoţită de ovaţii, de aplauze în picioare, de mâini ridicate deasupra capului, de feţe luminate de bucuria victoriei pe care şi-o doreau de parcă ar fi fost a lor, personală. Până şi loviturile ratate ale sârbului erau primite cu entuziasm de majoritatea tribunei. Lipsă de fair-play? Ce mai contează. Important că au triumfat ai noştri. Ai noştri din Balcani: Simona şi Nole. Doi mari campioni care vin din ţări în care nici măcar nu există terenuri de tenis pe iarbă. Ba mai mult, Simona a fost sfătuită de mică să nu calce iarba în parc, să nu fie amendată de cei ce veghează la respectarea unei legi absurde.