Locul în care nu răsare soarele

Din capul locului, vreau să lămuresc două lucruri. În primul rând, parcă aş vrea nu doar să citesc, să văd şi să aud, dar şi să mai scriu şi despre altceva decât despre ceea ce, cel puţin pe mine, mă copleşeşte pur şi simplu, de când mă trezesc și până mă culc cu coronavirusul în ochi, în urechi şi-n cap. Apoi, aş mai vrea să spun că nu am avut şi nu am nici acum rude sau prieteni, nici măcar simple cunoştinţe care să fi fost vreodată mineri. Tot căutând la televizor şi altceva decât cifre şi comunicate care mă pun pe fugă din faţa ecranului, am văzut un documentar cu mineri ale căror feţe păreau golite de orice speranţă, poate de aceea simt acum nevoia să încerc măcar să trag perdeaua şi să las o rază de soare să lumineze, chiar şi pentru o clipă, un loc în care prea puţini au fost şi despre care aproape nimeni nu ştie cu adevărat mai nimic: acolo unde se lucrează în bezna cea mai adâncă pe care am văzut-o în viaţa mea.

Totul a început cu mulţi ani în urmă, când eram tânăr şi-mi treceau prin cap tot felul de idei, care mai de care mai năstruşnice, de reportaje cum nu mai scrisese până atunci nimeni în redacţie, şi m-am gândit că o mină ar fi un subiect cum nu se putea mai bun. Timp de doi ani, ori de câte ori m-am pregătit să plec spre Anina, mereu s-a întâmplat câte ceva şi trebuia să merg în altă parte. În dimineaţa în care m-am hotărât că mina mă aşteptase destul, am plecat direct de acasă, fără să mai dau prin redacţie.

N-am să folosesc figuri de stil, n-am să apelez la metafore şi epitete, am făcut-o acum vreo 15 ani, atunci când am scris poate cel mai frumos reportaj din viaţa mea, Oraşul de sub oraş, ci am să încerc să povestesc lucrurile de parcă aş fi văzut totul doar cu ochii, nu şi cu sufletul.

La vestiar mi-au dat izmene, ciorapi, cămaşă, salopetă, cizme de cauciuc şi cască, toate noi-nouţe, mi-au atârnat de centură o baterie de vreo cinci kile pentru lampa din frunte şi am urcat în lift împreună cu doi ingineri. Ne-am prăbuşit pur şi simplu în gol, de parcă aş fi avut un pietroi legat de gât, şi după câteva minute am ajuns la 1.100 de metri, cea mai mare adâncime din Europa de la care încă se scotea cărbune. Urechile îmi pocneau din cauza presiunii şi mă treceau toate apele, chiar dacă curentul din abataj îmi întorcea foile agendei. Ca şi atunci când înotam şi nu mă gândeam niciodată câtă apă e sub mine, nici de data asta nu am îndrăznit să-mi închipui câtă piatră aveam deasupra capului.

Atunci şi acolo am înţeles că nu toate legendele sunt legende. Jos, în mină, chiar dacă mă vedeau pentru prima oară şi eu arătam ca scos din cutie, oamenii mă salutau ca pe unul de-al lor, cu „Noroc bun!”. Pe unele galerii, apa îmi ajungea până la buza cizmelor, iar pe altele un miner aduna cu pâine ultimii atomi de pateu dintr-o cutie, iar altul înfuleca dintr-un cârnat şi-un colţ de franzelă. Mâinile le erau negre, ca tot restul. De fapt, doar ochii şi dinţii sunt albi acolo jos. Pe o altă galerie cineva m-a întrebat dacă sus plouă. Mai încolo puţin am dat de vreo zece mineri care îşi lepădaseră salopetele şi lucrau, uzi leoarcă, doar în chiloţi. Pe urmă a venit explozia. Am auzit-o înfundat, era la 500 de metri deasupra noastră, şi totuşi cizmele şi inima au început să-mi vibreze, iar printre traversele din tavan şi de pe părţile laterale a început să picure cărbune.

După trei ore, am urcat la fel de iute cum am şi coborât. Pe urmă, vreo săptămână, de fiecare dată când îmi suflam nasul, şerveţelul se păta cu negru. De-atunci, din când în când, un lift mai coboară, cu viteza unei pietre care cade, în adâncul sufletului meu, ca să-mi aducă aminte de oamenii peste care plouă doar cu cărbune. Şi pentru care soarele pare că nu răsare niciodată.