Macron, o atitudine gaullistă față de NATO

Macron s-a apucat să cînte prohodul Alianței Nord-Atlantice. Franța nu este prima dată cînd fluieră fals în biserica NATO, dar acum situația este extrem de complicată.

Preşedintele francez Emmanuel Macron susţine că „sîntem pe punctul de a asista la moartea cerebrală a NATO”, explicîndu-şi opinia prin dezangajarea SUA şi comportamentul Turciei, stat membru al Alianţei Nord-Atlantice, relatează AFP.

Declaraţia a fost făcută pentru săptămînalul The Economist.

„Trebuie clarificat acum care sunt obiectivele strategice ale NATO”, a afirmat şeful statului francez, pledînd din nou pentru consolidarea unei Europe a apărării, în contextul în care viitorul summit al Alianţei Nord-Atlantice va avea loc la Londra la începutul lunii decembrie. Nu există nici o coordonare a deciziei strategice a SUA cu partenerii din NATO şi asistăm la o agresiune desfăşurată de un alt partener din NATO, Turcia, într-o zonă unde sînt în joc interesele noastre, fără coordonare, a subliniat el. Interesele noastre, adică ale Franței Suverane în Levant!

În aceste condiţii, şeful statului francez se întreabă în special asupra viitorului Articolului 5 al Tratatului, care prevede o solidaritate militară între membrii Alianţei dacă vreunul dintre ei este atacat.

Franţa deţine de mult timp o poziţie diferită de celelalte ţări vest-europene în structurile NATO, nemaifiind integrată din 1966 în structurile militare ale alianţei. Cu toate acestea, Franţa a participat la misiunile din Balcani şi Afghanistan.

Cînd NATO a părăsit Franţa în primăvara anului 1967, nu s-a ajuns doar la una dintre cele mai costisitoare mutări din istorie, ci şi la un punct foarte problematic în istoria unei alianţe. Preşedintele Charles de Gaulle intenţiona să obţină mai multă independenţă prin renunţarea la toţi militarii din NATO şi desfiinţarea bazelor militare din Franţa, considerînd că apărarea ţării trebuie garantată exclusiv de forţele militare autohtone. Politica lui de Gaulle avea succes pentru că gîdila direct mîndria naţională a francezilor .  

Jacques Chirac a fost primul preşedinte francez care a întreprins încercarea de a se reîntoarce complet în alianţa militară la mijlocul anilor 90. Planurile politicianului de orientare gaullistă au eşuat însă, din moment ce a pretins prea multe concesii din partea americanilor.

Succesorul său Sarkozy încerca să reia acest proiect, declarînd: „O Europă cu o politică de apărare independentă şi o alianţă NATO, în care ne vom prelua întregul loc, vor fi ţelul nostru.”

Astăzi, progresistul Macron se întreabă bombastic: „Ce va însemna Articolul 5 mîine? Dacă regimul lui Bashar al-Assad decide să răspundă Turciei, asta înseamnă că noi ne vom implica? Este o reală întrebare”.

În opinia actualului preşedinte francez „Europa apărării este esenţială – o Europă care trebuie să se doteze cu o autonomie strategică şi în privinţa capacităţilor pe plan militar”, un fel de re-gîdilare gaullistă a mîndriei naționale franceze!

Cancelarul german Angela Merkel nu este de acord cu afirmaţiile preşedintelui francez Emmanuel Macron privind NATO, considerînd că acesta a folosit ”termeni radicali” cînd a susţinut că „sîntem pe punctul de a asista la moartea cerebrală a NATO”.

La rîndul său, secretarul general al NATO a respins declaraţiile lui Macron. Jens Stoltenberg a accentuat că NATO rămîne ”puternică”, iar SUA şi Europa ”lucrează împreună mai mult decît am făcut-o de decenii”.

La data de 9 martie 1966, într-un memorandum adresat celorlalte 14 ţări membre NATO, guvernul francez şi-a anunţat intenţia de a se retrage din comandamentele militare ale acestei alianțe și a solicitat Cartierului General al Alianței Nord-Atlantice ca unităţile aliate să părăsească teritoriul Franţei, iar sediul Centralei NATO din Europa ce se afla la Paris, să fie relocat într-o altă țară. Anunţul guvernului francez a căzut ca un fulger asupra relaţiilor politice si militare internaţionale, luînd pe nepregătite marile cancelarii ale lumii, care doreau clarificări în această situație.

Franța şi-a motivat retragerea din Alianța Nord-Atlantică prin dorința de a-şi dezvolta propriul program de apărare militară, deși adevărul este că începînd din momentul reîntoarcerii ca președinte al ţării în 1958, generalul de Gaulle dorise să reformeze Organizaţia Nord-Atlantică nefiind de acord cu politica nucleară americană şi cu rolul de conducător pe care SUA îl avea în cadrul NATO, deși tratatul de constituire a alianței semnat la Washington în 1949, prevedea că Organizaţia urma să fie condusă pe timp de pace de un general american și avea ca sarcină realizarea unei structuri de comandă integrată, care să elaboreze planuri operative pentru forţele aliate din Europa.