Munciți, cetiți, călătoriți

Duminică, avem alegeri locale pentru funcția de primar! În Caraș-Severin, la Bocșa, deși ar mai fi vreo două primării unde ar trebui un edil nou-nouț! În mod paradoxal, în România, o persoană poate candida la alegeri (locale sau parlamentare) chiar dacă nu poate ocupa apoi funcția pe care ar urma să o cîștige prin votul oamenilor. Mie mi se pare că e o înșelătorie, deoarece candidații știu bine în ce situație sînt, mă îndoiesc că au candidat fără să știe ce înseamnă tot procesul, dar, mă rog, este o problemă legislativă care ar trebui rezolvată, ca să nu mai avem situații absurde în care un primar al cărui mandat este invalidat de instanță să candideze din nou, să cîștige, iar apoi să fie organizate noi alegeri. Și tot așa, pe bani publici.

Au trecut doar șase luni de la alegerile locale și deja în 30 de localități din țară oamenii sînt chemați din nou la urne, pentru a-și alege primarul. Se întîmplă asta pentru că unii edili au lăsat primăria pentru Parlament, alții au murit, iar alții au avut probleme cu legea, fiind declarați incompatibili sau condamnați. După astfel de aventuri cu ștampila de vot, cetățenii rămîn nemulțumiți, stare generală proastă cu care se văd nevoiți să trăiască pînă la viitoarele alegeri cînd…

Așa cum știm, alegătorul – cel care contează doar în perioada campaniilor de alegeri! – alege/votează împotriva a ceva/cineva, nu pentru ceva/cineva! La această acțiune mecanică (conform fizicii clasice predată în clasele elementare!) se mai adaugă o doză mai mare sau mai mică de pășunism sau branduială occidentală, adică atît cît a putut fi asimilat din informația propagandistică în care este scăldat. Pășunism, în sens argotic – țăran, altul decît pășunismul ca un curent literar, în contradicție cu brandul – model al contemporaneității moderniste identificat prin șmecherie, corupție, vînzare de țară. Pășunistă!

Există în sufletul românesc o anume slăbiciune ori o puţinătate a voinţei care îngăduie elitelor româneşti să se rătăcească şi să-şi trădeze menirea creştinească, aceea de a sluji cu dragoste şi loialitate Naţiunea şi Statul? Care sînt cauzele teribile ce au provocat apariţia acestei slăbiciuni şi mai ales, au transformat-o aproape într-o caracteristică sufletească a Naţiunii Române, determinînd drama rătăcirii noastre prin mahalaua Europei? Nu pot să nu remarc, cu amărăciune, că vremea bunelor intenţii în politică a trecut! Lorzii sînt înlocuiţi, cu multe aplauze, de bişniţari ordinari sau futangii trecuţi de 60 de ani. Nu găseşti nici o dezbatere care să abordeze problemele reale ale unei comunități sau soluţii din şi pentru acest mileniu, care să ne propulseze înainte! Doar redezgroparea trecutului pe principiul „şi mă-ta a fost curvă în portul Constanţa…”, într-o hărmălaie de nedescris. În acest răstimp istoria trece pe lîngă noi, Europa trece pe lîngă noi…

La deja 32 de ani de la răsturnarea regimului Ceuşescu şi executarea cuplului prezidenţial, România se dovedeşte incapabilă să menţină cursul. Prinsă în vîltoarea crizelor de tot felul, nevaccinată împotriva lor, cu o clasă politică rapace, încă Ţara noastră se află pe penultimul loc în Uniunea Europeană şi între primele 10 ţări, la nivel mondial, în catalogul statelor eşuate. Ştiu că voi fi înjurat şi arătat cu degetul, dar m-am săturat să emit fraze deontologice care să se încadreze în normele unei democraţii care nu există şi în care nu cred! Situaţiile speciale impun soluţii speciale, în nici un caz lălăite şi dezlînate, ci ferme şi corecte! Altfel, grupurile infracționale organizate – în care s-au transformat partidele politice – nu fac decît să paraziteze 22 de milioane de proști.

Cum arată scena politică înainte de alegerile astea de mahala? PSD s-a trezit din beție și e încă mahmur, PNL a ajuns din partidul antreprenorilor, al notabilităţilor, un partid al bugetarilor de lux, USR-PLUS reprezintă propaganda brandurilor occidentale – despre care am vorbit! –, iar AUR reprezintă varianta pășunistă a Mișcării indignaților, ajunsă și în România cu o întîrziere de 10 ani!

Cînd era viu, prim-vicepreşedintele PDL, Sorin Frunzăverde, vorbea de RE-gîndirea politicului românesc, dar nimeni nu l-a ascultat, prea-ocupaţi de „soarta” poporului.

De ceva vreme încoace, am asistat la fabricarea unei imagini obsedante a românului şi europeanului din sudul continentului, portretizaţi ca leneşi şi necumpăniţi. Conform mitologiei create (paradoxal, în cazul Sudului de către Nord, iar în cazul României de… propriul Preşedinte!), aceste vicii naţionale se afla la originea răului – a crizei în care au ajuns ţările respective, criză care a antrenat ulterior întreaga construcţie europeană. În mod normal, orice sărman inspiră milă semenilor săi, dar discursul populist (despre care am mai scris!), în rarele cazuri cînd el există!, al preşedintelui țării, reuşeşte performanţa de a dezrădăcina acest sentiment, scoţînd la iveală un amestec de dispreţ, furie şi revoltă justiţiară elitistă, ce se reduce grosolan la o singură recomandare: marş la muncă, putoare!

Vă mai amintiţi de omul gras al băsescului? Matelotul susţinea că săracul, bugetarul, pensionarul comit un abuz atunci cînd se lăfăie pe banii celor ce muncesc cu sudoarea frunţii! În România, paradoxul e că indiferent dacă munceşti, şi unde, nivelul de trai rămîne extrem de scăzut. Familii întregi care acum cinci ani făceau parte din clasa medie-de jos sînt astăzi noii săraci. Persoane care trebuie să aleagă între a-şi face o mîncare caldă sau a încălzi casa; între a plăti ratele la bancă, sau întreţinerea pe scară, gazul, sau a se hrăni. Tot mai des, sărăcia se asociază cu normalitatea și este zeificată chiar prin PNRR. Sînt două feluri de sărăcie, cea moderată (cam 60% din media veniturilor) şi îi afectează pe cei care muncesc cu salariul minim pe economie, şi cea severă (cam 40%), cai care nu au nici un venit. Starea de sărăcie vinovată, în mai multe straturi ale societăţii, nu este doar o problemă cu caracter social, ci are o proiectare politică evidentă: în fiecare zi există mai mulţi cetăţeni la marginile sistemului care, din păcate, nu au nici o speranţă de mai bine.

Dar, nimic nou sub soare! În ajunul acestor alegeri parțiale, ar fi bine ca fiecare alegător să citească un text, devenit în decursul veacurilor de un pășunism înfiorător, și apoi să pună ștampila. Marele Ion Luca Caragiale (care a murit în auto-exil, la Berlin!) a publicat în 1907 un articol în publicaţia „Die Zeit” din Viena. Sub titlul „1907, din primăvară pînă-n toamnă”, Caragiale descria realităţile vremurilor de atunci. Și de acum! Articolul este la fel de valabil şi în prezent.

„Partidele politice, în înţelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noue de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în Romînia. Cele două aşa numite partide istorice care alternează la putere nu sînt, în realitate, decît două mari facţiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facţiunilor sînt mai mult sau mai puţin ambiţioşi politicieni. Iar clientela este plebea incapabilă de muncă şi ne-avînd ce munci, negustoraşi şi precupeţi de mahalale scăpătaţi, mici primejdioşi agitatori ai satelor şi împrejurimilor oraşelor, agenţi electorali bătăuşi; apoi productul ibrid al şcoalelor de toate gradele, intelectualii semiculţi, avocaţi şi avocăţei, profesori, dascăli şi dăscălaşi, popi liber-cugetători şi răspopiţi, învăţători analfabeţi – toţi teoreticieni de berărie; – după aceştia, mari funcţionari şi impiegaţi mititei, în imensa lor majoritate amovibili.

Administraţia e compusă din două mari armate. Una stă la putere şi se hrăneşte; alta aşteaptă flămînzind în opoziţie. Cînd cei hrăniţi au devenit impotenţi prin nutrire excesivă, iar cei flămînzi au ajuns la completă famină, încep tulburările de stradă… Plebea, clienţii, cu studenţii universitari şi şcolarii din licee, conduşi uneori de profesori universitari, cer numaidecît răsturnarea guvernului.

A căzut un guvern şi a venit altul, îndată, toată administraţia ţării, şi cea de Stat, şi cea de judeţ, şi cea comunală – de la prefecţi şi secretari generali de ministere, pînă la cel din urmă agent de poliţie şi pînă la moaşa de mahala – se înlocueşte,… pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămînzii trec la masă, sătuii la penitenţă. Şi asta aşa mereu şi pe rînd din trei în trei ani, ba şi mai des uneori.

…

Asta, în ţara romînească, se numeşte cu tot seriosul sistemă democratică… Şi oligarchia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz fals-cultă, pe cît de incapabilă de producţie utilă or de gîndire, pe atît de lacomă la cîştiguri şi onoruri, îşi arogă puterea întreagă a Statului: cu o crudă şi revoltătoare neobrăzare, ea tăgăduieşte ţăranilor (imensei mase, supusă şi cuminte producătoare a avuţiei naţionale), sub pretextul ignoranţei şi lipsei lor de maturitate politică, orce drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cîrmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor.

Împărţită în două bande, ce se numesc cu pretenţie „istorice” – liberal şi conservator, – bande mai nesocotite decît nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenire, fără frică de Dumnezeu, – această oligarchie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut eri, preface mîine legile făcute azi, ca poimîine să le calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate şi fără altă sistemă decît numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţiuni numite aci democratice”.

Închei cu îndemnul vasioveanului Tata Oancea: munciți, cetiți, călătoriți!