N-am prea învăţat mare lucru în turism!

N-am prea învățat mare lucru în ce privește turismul, în acești 30 de ani. Ba mai mult, școlile de ospătari din vremea de tristă amintire, mai ales cele de prin anii 70, erau cu adevărat profesioniste. Servitul era o artă, iar cei care o practicau se dovedeau a fi fost oameni dedicați. Îmbrăcați la patru ace, cu papion, cu multă amabilitate și pricepere, te făceau să te simți cu adevărat special.

Există și acum locuri, e drept, nu multe, în care industria ospitalității este la ea acasă. Marea majoritate, însă, a entităților din această categorie economică a societății îți dau pregnanta impresie de improvizație. Litoralul românesc e un exemplu viu și permanent. Dincolo de imaginea glamoroasă a noilor investiții, atitudinea veroasă a noilor îmbogățiți își arată colții atavici. Pe principiul timp scurt, bani mulți, servicii cârpite. Prețuri față de care oricâtă înțelegere ai avea, că e stațiune, că e vară, că ești turist în concediu, tot te cam șochează. Adică raportul preț-calitate e profund dezechilibrat. Și nu vorbim doar de vremuri de pandemie, în care HORECA încearcă să refacă ce a pierdut, vorbim de o atitudine, de o abordare. Oricum sezonul pe Litoral e unul scurt prin natura climei românești, iar astfel de improvizații se întâmplă în fiecare an. Sigur, pentru a păstra un anume echilibru, să spunem că au apărut și locații deosebite pe litoralul românesc în acești ani.

În altă ordine de idei, dacă ne referim la alte zone turistice, inclusiv Banatul Montan, să observăm că Bucegii, Valea Prahovei, Sinaia, Predeal, Bâlea-Lac, Borşa, Păltiniş şi alte câteva asemenea repere constituie, fără nici cea mai mică îndoială, reflexe pavloviene de necontestat, mai ales pentru bucureşteni. Cum vine iarna, cohorte de „roboți turişti” pornesc, cu mic, cu mare, şirurile de maşini devenind interminabile, pe zeci de kilometri, trenurile şi autobuzele sau autocarele umplându-se şi ele până la refuz de turişti avizi după pârtiile de schi. Nici vara lucrurile nu se schimbă prea tare, numai că o bună parte din turişti iau cap-compas Litoralul.

Am avut, însă, de mai multe ori nestăpânita plăcere de a pândi reacţiile bucureştenilor sau ale străinilor, când au dat pentru prima dată de frumuseţile Banatului de Munte. Stupefacţia lor – în sensul cel mai bun al cuvântului – merita toţi banii! Semenicul e amplasat mai departe, din punctul lor de vedere, este drept, Muntele Mic la fel, dar ce diferenţă! Linişte, natură virgină, servicii acceptabile, unicităţi meteorologice, geografice, geologice şi zoologice, infinit mai puţină aglomeraţie! Cea mai persistentă zăpadă din an. Încărcătură istorică şi spirituală! Multe asemenea atribute. Dar, o absenţă esenţială: brandul. Majoritatea zdrobitoare şi enervantă a reportajelor televiziunilor şi media centrale scrise toacă toată iarna pârtiile arhipline de la Predeal. Emisiunile meteo insistă cu lux de amănunte pe orice centimetru de zăpadă în plus în zonele în care hotelierii şi prestatorii de servicii specifice prosperă pur şi simplu, iar turiştii se calcă pe picioare. Dar, oare, sunt de vină bucureştenii sau televiziunile lor pentru această situaţie? Poate într-o oarecare măsură, dintr-o comoditate vecină cu semidoctismul impus de audiovizual şi, probabil, din multe alte motive. Dar noi oare cât vom mai continua să stăm cu braţele încrucişate? Unde sunt agresivii promotori de turism montan? Schiatul şi sporturile de iarnă, bucuriile verii, scăldatul în lacurile limpezi de munte înseamnă în ţara asta şi Semenic sau Muntele Mic. Dacă am oferi, iarăşi şi iarăşi, produse video asemănătoare televiziunilor centrale? Alături de alte producții media excelente despre munţii noştri… Sună naiv? Poate. Dar, până atunci, turiştii merg la Predeal şi pe Valea Prahovei. Pentru ei, lipsiţi de cultură turistică, dar plini de mimetism şi, unii, încă de bani, Banatul de Munte e un pod mult prea îndepărtat, la a cărui depărtare contribuie și cei care au investit mulți bani în facilități turistice, dar foarte puțini spre deloc în promovarea lor.