Nicolae Sârbu: „Limbajul lor obscen, lipsit de argumente, seamănă mai mult a lătrat decât a scris“

NICOLAE SARBU

Colegul nostru de breaslă, Nicolae Sârbu, astăzi pensionar și mai mult poet decât ziarist, ne-a trimis pentru publicare un articol în care își exprimă nedumerirea și revolta pentru cele postate la adresa sa de un alt ziarist, din anii 90, Gabriel Popescu, coleg de redacție la „Timpul“.

„Poate aş mai fi amânat sau chiar aş fi contramandat punerea pe hârtie a propunerii făcute lui Dorin Buta, fostul meu tânăr coleg la ziarul «Timpul» din anii nouăzeci. I-am zis atunci în treacăt că aş dori să le trimit la „Argument” un articol, în care să spun mai clar ce nu am reuşit în cele trei luări de  cuvânt la binevenita întâlnire de dedicată celor 30 de ani de presă liberă în Caraş-Severin.

De ce apreciez drept binevenită iniţiativa lui Mario Balint şi Daniel Botgros? Pentru că, pentru prima dată, ne puteam bucura de  a fi împreună ziarişti din trei generaţii: cei care aveau în 1990 peste douăzeci de ani vechime, cu cei care atunci intrau ca ucenici şi cu cei care în acei ani s-au născut. Avea, deci, o valenţă sufletească. Dar putea fi şi un bun prilej de a medita cinstit asupra meseriei noastre, cu împlinirile, dificultăţile şi servituţile ei. Faptul că ne întâlneam în sala cea mare „Sorin Frunzăverde”, că ne onora cu prezenţa Silviu Hurduzeu, preşedintele Consiliului Judeţean, dovedea oarecum aprecierea de care se bucură încă breasla noastră. Eram mulţi, avea fiecare o experienţă considerabilă în spate. Nu ne-am adunat doar pentru nişte diplome, care ştim fiecare că se dau cu ghiotura peste tot. Asistăm chiar la o inflaţie de diplome. Puteam avea un fructuos schimb de opinii, de experienţe. Cu condiţia să ne dorim asta, să ştim să comunicăm deschis, cu bună credinţă şi bun simţ, unii cu alţii. Peste generaţii şi peste prejudecăţi.

În acest sens am împărtăşit experienţa mea penibilă cu un ziarist timişorean, pe care îl apreciam până atunci. Îi comunicasem pe Facebook nedumerirea mea faţă de îndârjirea cu care el şi alţii ca el, unii nume cunoscute, îi găseau calităţi penibilei Dăncilă. A cărei candidatură la preşedinţie arăta cât de jos am ajuns şi devenise o gravă ameninţare pentru România. Am relatat atunci deschis, ca între colegi, cum mi-a spus respectivul ziarist «comunist retardat» şi brusc mi-a blocat Messengerul, să nu-i mai pot răspunde. Nu înţelegeam această manieră de a face gazetărie, când nu accepţi altă părere şi respingi dialogul. Păi, tocmai asemenea apucături vin din cel mai josnic şi respingător totalitarism de sorginte comunistă. Pe care de trei ani încoace îl reprezintă psdragnea cu ai lui acoliţi. Din cele două cuvinte amintite mai sus, aruncate spre mine ca o piatră, doi reşiţeni au reţinut câte unul, aruncându-mi-le de după gardul unui nesimţit anonimat.

În cea de-a doua parte a întâlnirii, la Biblioteca Germană, am vorbit şi eu, cu explicabil  entuziasm, despre impunătoarea carte „Panorama presei din Caraş-Severin”, pe care i-o datorăm lui Gheorghe Jurma. Putem înţelege din ea importanţa şi continuitatea presei ca act de cultură, ca un schimb de ştafetă între generaţii. Suntem beneficiarii unei bogate tradiţii, am avut eminenţi înaintaşi, pe care să fim vrednici să-i continuăm. Iar atmosfera de prietenie, amintirile şi chiar glumele mă făceau să cred că putem învăţa câte ceva bun, unii de la alţii şi din această carte, în care să ne privim cu mult folos.

Şi ce mi-e dat să găsesc mâine zi, în acelaşi Facebook, tot mai mult un fel de capcană de care-i bine să te fereşti? Pe pagina unde Mario Balint ne aminteşte de programata întâlnire, unde şi eu sunt într-o fotografie, un  postac sub masca de Gabriel Popescu ( ce româneşte semnează unii ticăloşi !) e deranjat de «retardatul de Nae». Aşa îmi spun mie cunoscuţii, amicii, fiindcă am fost ziarist şi în Oltenia. Nu mă tutuiesc aşa cu toţi troglodiţii, care în plus se mai şi ascund sub nume de împrumut. Iar un alt postac, ce-şi zice Remus Spiridon, se vaită că nu ştie cine mai citeşte „un cărturar comunist”. Iată cum cele două cuvinte spuse de mine cu un anumit rost mi se întorc  în obraz, folosite ca ghioagă de nişte inşi cu pretenţie de ziarişti.

Mă voi opri mai ales asupra lui Gabriel Popescu, cu care am crezut iniţial că se poate discuta. Aiurea! Rândurile  lui arată mai bine micimea omului, golul din mintea unora ca el şi decăderea comunicării în zilele noastre. Las la o parte injuriile şi cuvintele obscene la adresa mea. Atâta îl duce capul. Dar el vrea «să se scape»(!!) poporul de toată generaţia mea, să-şi poată face mai iute loc în faţă cei ca el. În final îmi spune clar că: «Ziarişti reşiţeni sunt Victor Nafiru, Mario Balint, Mălin Bot sau Matei Bâtea. De tine nu a auzit nici dracu» .Am zis eu că amintiţii nu sunt ziarişti? Numai că ei au făcut ucenicia la ziarul „Timpul”, pe lângă ziarişti cu experienţă, aşa ca mine. Poate unii dintre ei nu mai vor să recunoască acest adevăr. Pentru ca, în continuare, acelaşi postac anonim să spună că: «De tine nu a auzit nici dracu».  Stau eu cumva în calea cuiva şi nu poate fi mare din cauza mea? Pentru faptul că respectivul nu a auzit de mine, vinovat este evidentul şi prostul lui obicei de a nu citi. Cum poţi tu judeca pe unul care scrie, câtă vreme eşti un necititor? Colecţiile de ziare şi cartea nu muşcă! Poţi încerca.

Cred că şi asemenea probleme şi astfel de apucături le puteam discuta lejer la întâlnirea noastră. Pentru că ziaristica a intrat câteodată pe mâna unor inşi fără cultură şi fără bun simţ. Care nu ştiu meserie şi, de exemplu, nu fac deosebirea între o plângere penală şi un dosar penal, ce  presupune cercetare penală. Şi multe altele. Limbajul lor obscen, lipsit de argumente, seamănă mai mult a lătrat decât a scris. Ei stau pitiţi după gardul anonimatului, al intereselor, al imposturii, se gudură la stăpân şi latră la ziariştii şi la trecătorii care-şi văd de treabă“.

2 2