Noua cortină de fier – prin ochii verișorilor mei

Ele sunt Anna, Natasha, Anya, Vera, 34, 54, 28 și, respectiv, 65 de ani. Ei sunt Jenya și Sasha – 9 și 4 ani. Anna are cei doi copii, Natasha e mătușa ei, Anya este cumnata, iar Vera este mama soției fratelui Annei. Pare complicat, dar e vorba doar de „fragmente de familii” descompuse – o realitate dramatică a acestor zile – de un război pe care nu-l înțelege nimeni, nici chiar dacă ținem cont de complicatele evoluții istorice ale zonei. Oameni frumoși, obișnuiți, din Odessa. Anna e profesoară de matematică și informatică. Celelalte doamne, asistent social și medic terapeut sau pensionar. Femeile în Ucraina ies la pensie la 60 de ani, în treacăt fie spus.

Prima dată primesc un telefon de la verișoara mea primară din București. Vorbim de una-alta, inevitabil de război și refugiați. Îmi spune ceva de cei care au fugit de război și eu, o clipă neatent, constat din ce-mi spune, că la București au ajuns mulți refugiați din Ucraina, mai ales femei și copii. Inclusiv în județul Giurgiu, la 30 de kilometri de Capitală, acolo unde verișorii mei au o casă de vacanță. Verișoara mea insistă: „Cred că nu m-ai înțeles bine. Avem refugiați la noi acasă, la Giurgiu!”. Atunci am realizat întreaga semnificație a implicării noastre, a românilor, în tragedia umanitară de la graniță. Nu numai că am cumpărat și am trimis ajutoare (asta am făcut mulți dintre noi), dar iată, îi primim în casele noastre, pe termen nelimitat, fără să le cerem nimic, și asta e minunat. Aproape că-mi dăduseră lacrimile, cât oi fi eu de bărbat.

„Eu m-am implicat pe grupurile de ajutorare România-Ucraina, îmi povestește verișoara mea. Am anunțat că am avea cazare disponibilă și așa au ajuns la noi. Ele au avut noroc că au putut veni cu mașina. Au intrat sfioase, cu plase pline de cumpărături și cu pungi la fel de pline cu produse primite de la voluntarii din vama română. Primul dar absolut primul lucru pe care l-au făcut a fost să ne întindă bani, insistând că vor să plătească! Vrem să plătim, o țineau una și bună. Evident, noi oferiserăm cazare absolut gratis și ne descurcam și cu mâncarea. Cum să le luăm bani? Nu le cerem absolut nimic, pot sta cât vor. Mai mult, auzind că în localitatea noastră este vorba să fie amenajat un centru pentru refugiați ucraineni, aici chiar s-ar putea forma o comunitate, iar prietenele noastre (așa le consider deja) se pot implica, pentru a se simți confortabil. Numai dacă vor, evident.”

Această fabuloasă deschidere și ospitalitate a românilor, pe care știam că o avem, dar în lumina acestor evenimente practic ne-am pus și noi o oglindă în față, a făcut deja înconjurul lumii și eu nu doresc aici decât să vorbesc de un exemplu personal (printr-o rudă apropiată) de implicare, empatie, prietenie și ospitalitate, dar exemplele din partea conaționalilor noștri sunt nenumărate. De altfel, refugiatele au mărturisit că nu se așteptau la un ajutor și o primire atât de calde.

„S-au acomodat la noi, îmi povestește în continuare verișoara mea. Sunt aproape obsedate de curățenie, în toată casa. Într-una din seri vor să ne răsfețe cu mâncăruri tradiționale ucrainene. Situația, însă, e dramatică. Au vorbit pe video cu soții lor și nici nu-mi pot închipui ce e în sufletul lor, de ambele părți”.

Mai mult, Anna (una dintre refugiate – n.n.) a avut o experiență foarte neplăcută. Și-a sunat verișoara, la Moscova, care a rămas siderată când i-a spus că se află în România: „Ce cauți tu într-o țară NATO? a întrebat-o. De ce n-ai stat în țara ta?” „Pentru că ne bombardează rușii, i-a răspuns Anna. Am fugit de război”. „Ce război? i-a replicat moscovita. Voi vă omorâți între voi și Putin trebuie să vă salveze cu armata”. Apoi i-a spus să nu o mai sune niciodată și a blocat-o pe toate mediile de socializare.

Acum, vă întreb, în final: nu ar trebui să credem că, într-adevăr, avem de-a face cu o nouă cortină de fier? Până una-alta, însă, sunt foarte mândru de verișorii mei! Îi iubesc și cred că facem bine ce facem, ajutând pe scară largă acești oameni și copii nevinovați.