O țară cu colțurile gurii în jos

În ultimul an și jumătate am călătorit, poate mai mult decît mi-aş fi dorit, în ţară, de la vest la est. Am străbătut toate regiunile etno-istorice despre care vorbim zilnic. Ne comparăm. Analizăm. Nu ne deosebeşte nimic! Chiar nimic! Poate relieful, care în decursul timpului şi-a pus amprenta asupra oamenilor, a modelat caractere sau, dimpotrivă, le-a erodat. Dacă aceste caractere au existat, cu adevărat, vreodată.

Dar avem cu toţii un element comun, pe care eu, călătorul, l-am identificat şi care m-a marcat în lungile drumuri făcute: oamenii nu zîmbesc! Bănăţenii, oltenii, moldovenii au chipurile împietrite şi colţurile gurii în jos. Nimeni nu se bucură de lumina soarelui, de ploaie, de o nouă zi de muncă. Mersul este letargic şi legănat într-un drum străbătut, parcă, de nicăieri spre niciunde.

Dezamăgirea este elementul comun al oamenilor. Şi contrastele. Jeep-uri luxoase trec în goană pe lîngă căruţe trese de cai (hipoatelaje, pentru miliţieni!). Şi Tesla! Şi, mai nou, GLS-uri! Nu vezi chipurile acestor conducători (auto) privilegiaţi. Ei se ascund în spatele geamurilor fumurii. În goana maşinii lasă în urmă o masă de oameni inertă şi fără speranţă.

Nu ştiu dacă această imagine care mă urmăreşte în drumurile mele se conturează din cauza unei trăsături genetice, comună Balcanilor şi Orientului Mijlociu. Durerea şi spectacolul său exacerbat. Oamenii îşi poartă cu ei durerile şi le strigă. Drama face parte din societăţile noastre. Poate fi o explicaţie! Dar, poate, dezamăgirea cruntă a ultimilor 30 de ani îşi spune, la rîndul ei, cuvîntul. Sigur, încolţită şi crescută pe terenul fertil al durerilor ancestrale.

Societatea în care vieţuim este decuplată de clasa conducătoare. Şi de jeep-uri! Un bun prieten, expert în economie şi profesor universitar la Chişinău, îmi spunea ieri că, paradoxal, Republica Moldova este ţara cu cei mai puţini şomeri, statistic vorbind, din Europa! De ce? Pentru că răzeşul lui Ştefan Vodă ştie că odată cu pierderea locului de muncă nu se poate adresa autorităţilor statului-fantomă, în care nu crede! Aşa că ia calea străinătăţii. În statistici, e invers!

E suficient să treci în revistă informaţiile zilei ca să-ţi dai seama că situaţia este similară, dar la altă scară, în dreapta Prutului. Scria cineva că, Creștinismul românesc este o ficțiune arogantă. Grădina Maicii Domnului e în topul avorturilor la scară europeană. Dar și la cele mai mari cozi la pupat moaște.

Economic, România este de facto în lumea a treia: clasa de mijloc este fragilă și România se împarte între o Românie cu jeep-uri și una săracă, iar starea despre care vorbeam la început este un fel de “anarhie pașnică” în care autoritatea statului este egală cu 0. Ca și încrederea cetățenilor în stat! Asta face bine afacerilor la scară mare care nu au în prim-plan “bunăstarea cetăţeanului”, conform Constituţiei pe care “aleşii” jură la început de mandat. Un război cu potenţial este în plină desfăşurare la frontierele noastre şi România este ocupată militar (conspiraţioniştii zic că doar pentru a menţine în funcţie conducerea politică anti-naţională!), iar creșterea economică e direcționată spre profitul altor state. Nimic bun nu se vede la orizont. De fapt, nu se vede nimic! Cei trişti şi dezamăgiţi din satele româneşti poartă în ei, cu siguranţă, dorul de copii. Hemoragia migraționistă nu poate fi oprită, accentuînd pe zi ce trece iarna demografică despre care mass-media vorbeşte cu jumătate de gură.

Acesta este tabloul real, care nu mai are o rezolvare politică, pentru că nu există soluție politică pentru ea. Şi ce e de făcut? Asumarea realităţii dureroase. Precum oamenii cu care mă întîlnesc şi care, cu privirile uneori pierdute şi colţurile gurii în jos, lipite de bărbie, au curajul de a înfrunta realitatea. Sau, mă rog, de a o accepta ca pe un dat în faţa căruia nu te poţi opune.

Viitorul nu se desluşeşte, din goana maşinii. Există o teorie, lansată în 1969 de profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, şi denumită “teoria geamurilor sparte”. El a realizat un experiment unic în psihologia socială. A luat două mașini identice și le-a lăsat în stradă în două locuri foarte diferite: una în Bronx, zona rău famată din New York, și cealaltă în Palo Alto, o zonă bogată din California. În cîteva ore, mașina din Bronx a fost prădată și distrusă. Mașina lăsată în Palo Alto, în schimb, a rămas intactă.

Este ușor de asociat cauzele distrugerii cu sărăcia cartierului. Cînd mașinii din Palo Alto i s-a spart intenţionat unul dintre geamuri, rezultatul s-a schimbat. Furtul și vandalismul au redus vehiculul la o epavă.

De ce geamul spart într-o mașină abandonată într-un cartier liniștit este capabil să declanșeze un astfel de proces? Nu este sărăcia, ci ceva care are legătură cu comportamentul uman. Un geam spart într-o mașină abandonată transmite un sentiment de dezinteres și lipsă de reguli. Și fiecare nou atac suferit de mașină reafirmă această idee. Experimentele ulterioare au arătat că, după ce s-a spart fereastra unei clădiri, iar aceasta nu este reparată, toate celelalte vor fi în curînd sparte. Dacă o comunitate prezintă semne de deteriorare și acest lucru nu pare să intereseze pe nimeni, distrugerea se va dezvolta în curînd.

Această „teorie a geamurilor sparte” nu este decît o ipoteză valabilă, care s-a potrivit naraţiunii mele, pentru a înțelege degradarea societății.

Trăim într-o ţară cu geamuri sparte, în care nimeni nu este dispus să le repare şi ne scurgem zilnic în razele soarelui, sau în vălătucii de ceaţă matinală, mereu cu colţurile gurii în jos…