Opiu şi onoare

Alegerile prezidenţiale din Afghanistan, prevăzute iniţial pentru 20 aprilie şi amînate deja o dată, au fost din nou reprogramate, pentru 28 septembrie. Așadar, ne putem aștepta la valuri de atentate din partea talibanilor care nu recunosc acest scrutin, dar și din partea facțiunilor tribale care nu se împacă deloc cu alegerile politice.

Se poate spune, fără nici o exagerare, că votul din primul, din al doilea şi, de fapt, din toate exerciţiile electorale anterioare din Afghanistan a fost unul tribal. În majoritatea ţărilor, alegerile constituie un mijloc de a ajunge la o soluţie finală pentru provocările aflate în faţa politicienilor şi a oamenilor de stat. Ideea principală este că, în aceste ţări, este un fapt acceptat că alegerile reprezintă o procedură finală.

Dar în Afghanistan, numărul de grupuri care refuză să accepte acest fapt nu este mic. Unele chiar privesc alegerile ca pe o practică ne-islamică şi refuză să accepte inclusiv rezultatele unor alegeri transparente şi regulate. Din nefericire, printre aceste grupuri se numără şi cele considerate drept actorii principali ai conflictului care continuă să se desfăşoare în Afghanistan.

Aceasta este prima provocare cu care se confruntă alegerile de astăzi, din Afghanistan. Aceste grupuri recunosc armele – nu alegerile – drept o „logică decisivă” pentru tranşarea unei dispute!  Unele dintre acestea primesc sprijin din afara ţării. Ele folosesc islamul şi legea Sharia ca o acoperire pentru atingerea obiectivelor lor politice şi rasiale. În cazul lor, islamul, care reprezintă religia comună a tuturor triburilor din Afghanistan, este interpretat într-un mod diferit.

Preşedintele reprezintă un trib şi fiecare dintre vice-preşedinţii săi reprezintă cîte un alt trib. Cu alte cuvinte, este clar că, în sistemul electoral din Afghanistan, reprezentanţii minorităţilor etnice nu vor deţine niciodată funcţia de preşedinte sau de vice-preşedinte.

Pînă în 1978, a existat la putere un guvern care beneficia de trei surse tradiţionale de legitimitate: tribalismul, moştenirea şi sprijinul teologilor. Lovitura din 27 aprilie 1978 a separat guvernul de rădăcinile moştenirii şi sprijinului religios. Dar victoria din 1992 a mujaheddin-ilor a reinstaurat aplicarea principiului sprijinului religios pentru guvern, deşi a tăiat rădăcinile tribale. Lupta care a urmat, cunoscută drept luptă între facţiuni şi război civil, îşi avea originea aici. Forţele internaţionale au răsturnat regimul taliban, dar nu au reuşit să-i anihileze pe talibani şi pe aliaţii acestora.

Următoarea provocare o reprezintă stabilitatea. În raportul “Asistenţă şi conflict în Afganistan” al International Crisis Group publicat şi de blogul „http://blackopssecurity.blogspot.com/” se arată că, eforturile din Afghanistan nu au reuşit să stabilizeze această ţară, ce va ceda dacă asistenţa internaţională nu va fi reevaluată. În decursul războiului, liderii afgani s-au îmbogăţit personal prin acţiuni flagrante de corupţie, prin delapidarea fondurilor alocate de coaliţia NATO pentru reconstrucţie şi prin nepotism.

Hamid Karzai a fost reales în 2009 ca preşedinte al Afganistanului prin alegeri fraudate. Guvernul actual de la Kabul, dezbinat, corupt şi incompetent, nu beneficiază de legitimitate, respect şi loialitate din partea populaţiei afghane, terorizate tocmai de actualele trupe de securitate afghane, antrenate, echipate şi…plătite de Occident, dar şi de temutul serviciu de spionaj afghan.

Corupţia şi şpaga măruntă a atins cote inimaginabile, iar securitatea individuală ţine direct de cîţiva bănuţi. Structurile afghane de securitate, oficiale, şi miliţiile, terorizează populaţia de rînd care îşi doreşte revenirea talibanilor la putere! Talibanii reuşesc, tot mai frecvent, să ridice sute de luptători pentru a asedia Kabulul. Atacurile şi atentatele comise în plină zi sînt tot mai frecvente. Chiar dacă forţa mutinaţională ar reuşi să pacifice Afghanistanul, pînă la dezintegrarea totală a alianţelor strategice din zonă, efectul ar fi probabil foarte limitat în timp şi, probabil, mai toată lumea este convinsă de întoarcerea regimului taliban. Bezna gîndirii talibanilor, însă, nu va muri odată cu pacificarea Afganistanului. Cu atît mai puţin dacă forţa multinaţională se va retrage fără să-şi atingă scopurile, bune sau proaste, pentru care a început conflictul. România are o poziţie consecventă în această privinţă, iar prezenţa militarilor români certifică angajamentul politic.

Afghanistanul este un loc extrem de violent care fascinează, dar îi pune în dificultate pe expaţii aflaţi acolo. Fără să am pretenţii de psiholog, spun doar că violenţa se află la originea multor probleme sociale care îi face pe afgani să rămînă săraci, ignoranţi şi terorizaţi. Aceste sentimente debutează încă din copilărie. Occidentalii care ajung să cunoască realităţile din acest spaţiu sînt îngroziţi să descopere amploarea violenţei. Nu este vorba numai de bărbaţi care se ucid reciproc pentru chestiuni minore, dar, mai ales, de violenţa femeilor şi a copiilor. Medicii şi asistentele care lucrează în diferite spitale de campanie, sau participă la acţiuni CIMIC şi de Medical Care văd zilnic astfel de exemple: copii bătuţi cu sălbăticie, mutilaţi de părinţi, sau mame împuşcate de proprii fii. Conflictul dintre generaţii se extinde chiar în interiorul aceluiaşi trib. Există facţiuni care doresc să se adapteze şi să trăiască potrivit timpurilor moderne. Există altele (susţinute de talibani!) care vor să conserve actualul mod de viaţă, care nu acceptă alte şcoli decît cele religioase, care glorifică restricţiile în stilul de viaţă, fără televizor, muzică sau job-uri pentru femei.

Vîntul schimbării suflă, timid, printre triburile pashtune…  

Onoarea este la mare preţ în standardele afghane, mai ales atunci cînd vorbim de un anumit standard de viaţă şi de o oarecare educaţie (ar trebui să fie reinventată şi în România politică!). A muri pentru onoare reprezintă un factor comun în culturile tribale din Afghanistan. Iar armele, tot mai ieftine şi mai multe

Cultura ONOAREI este, în principiu, un lucru bun. O regăsim la toate popoarele. Mă rog, la majoritatea, unele preferînd să fie fidele proverbelor de genul: „capul plecat sabia nu-l taie”! În Afghanistan, însă, această cultură este viciată mult de Islamul militant, introdus şi susţinut de Arabia Saudită, dar şi de Pakistan, în anii 1980 – 1990 ca o contrapondere la asaltul ideologiei sovietice, dar, mai ales, de proliferarea opiului, adus din zonele tribale ale Pakistanului, în anii 1990. Acest „cadou” pakistanez a revenit cîtorva sute de mii de traficanţi afghani, care deţin averi fără precedent, şi care exercită violenţă şi teroare împotriva conaţionalilor. Grupările militante islamice văd în traficul de droguri o sursă de venit. Talibanii, după ce au aplicat o politică de distrugere a culturilor de mac în Emiratul Islamic Afghanistan, astăzi au făcut alianţe cu bandele de traficanţi pentru a finanţa contraofensiva împotriva militarilor NATO. Pentru majoritatea afghanilor, însă, opiul este un blestem naţional, milioane de afghani devenind dependenţi! Nu este o problemă nouă, sînt doar prea mulţi bani în joc! Este nevoie de un guvern care să acţioneze coerent împotriva acestui flagel, însă mulţi miniştri şi oficiali de rang superior se regăsesc pe statele de plată ale lorzilor drogurilor .

Produs în cantităţi record, opiul i-a transformat în sclavi pe foarte mulţi copii. Dependenţa le este transmisă de multe ori de la naştere, de la mamele lor. Nu puţine sînt, însă, şi femeile care îi sedează special ca să îi liniştească, mai ales din lipsa hranei, procedeu practicat şi în satele din Moldova, în care copiilor flămînzi li se dau ceai din mac. Centrele de reabilitare din capitala afgană Kabul reuşesc cu greu să facă faţă numărului mare de dependenţi. Cel puţin 1 milion de afghani sînt dependenţi, inclusiv foarte mulţi copii.

Și după alegerile de astăzi, afganii vor rămîne să trăiască între opiu şi onoare. Dacă pretendenții la fotoliul de președinte nu vor reuși să resolve problemele țării, poate doar revenirea la putere a talibanilor va începe să „cureţe” Afghanistanul.