Oraşul cu poeţi rămâne. Acasă!
Reşiţa nu este, pardon, nu a fost doar oraşul în care s-a turnat oţelul, s-au fabricat primele locomotive cu abur din România, motoarele navale ori turbinele ce se regăsesc în toate hidrocentralele din ţară, dar şi din Turcia ori Iran. Reşiţa nu înseamnă doar legenda „Cetăţii de foc” a lui Davidoglu şi nici poveştile cu oţelul din Turnul Eiffel turnat aici, la poale de Semenic. Este adevărat, amintirile dor, iar trecutul ne ajunge mereu din urmă când vedem că ne pleacă femeile la îngrijit moşi şi babe, că tinerii aleg să trăiască în alte ţări.
Reşiţa a fost şi, spre deosebire de industria de care se tot vorbeşte, rămâne oraşul cu poeţi. Aceia care, de generaţii n-au cunoscut decât gustul clisei friptă în oţelărie ori laminoare şi mirosul transpiraţiei la capătul celor opt ore de trudă, se vor întreba la ce e bună cultura că, oricum, nu ţine nici de foame şi nici de prosperitate. Iar această gândire, specifică vremurilor în care munca era privită ca o datorie de onoare, s-a perpetuat în timp. A fost preluată şi de cei care au venit la Putere după 1990, fiind dusă mai departe cu acelaşi sârg de neînţeles.
Când fac această afirmaţie mă gândesc instataneu la Casa de Cultură a Sindicatelor. O construcţie impunătoare înălţată tocmai pentru desfăşurarea actului de cultură. Zeci de ani, acolo a fiinţat un ansamblu folcloric, „Reşiţeana”, condus de cunoscutul coregraf Afilon Laţcu, celebrul cor „Mioriţa”, dirijat de maestrul Doru Morariu, un teatru de stat, Cenaclul „Semenicul”, nenumărate cercuri de creaţie. Casa de Cultură era vie şi trăia cu oameni şi pentru oameni.
Astăzi, Casa de Cultură a Sindicatului, nu mai are nici ansamblu folcloric, nici cor, nici cercuri de creaţie, iar Cenaclul „Semenicul” îşi ţine şedinţele săptămânale într-un spaţiu impropriu pentru care fiecare creator contribuie la plata chiriei. Casa de Cultură a Sindicatelor arată ca un loc sinistru, cu miros de mucegai, holuri ferecate cu grilaje de fier, cu lacăte la uşi. Un loc care, la un moment dat, era plin de baruri şi discoteci, şcoli de şoferi, sedii de firme şi de manelişti.
Proprietatea UCMR, Casa de Cultură a Sindicatelor îi ţine pe reşiţeni departe de actul de cultură. Un loc neprietenos cu poeţii, scriitorii, artiştii plastici, iubitorii de muzică, împătimiţii dansului popular. Iar în tot acest timp, clădirea se degradează sub privirile neputincioase ori indiferente ale celor care ar trebui să-i redea măreţia de altădată.
Cu sau fără chiria plătită UCMR-ului, oraşul cu poeţi va continua să existe, dincolo de vremelnicia celor care conduc o uzină, un oraş sau un judeţ şi indiferent de vremea şi vremurilor ce se vor aşterne peste sutele de volume lansate în Casa de Cultură a Sindicatelor de-a lungul anilor.
