Poveste de iunie

E iunie. Banatul nostru a împlinit 774 de ani de cînd, pe 2 iunie, s-a emis Diploma Cavalerilor Ioaniţi. În 2 iunie 1247 Cancelaria regelui Ungariei Bela al IV-lea emite documentul care reprezintă prima atestare documentară a “ţinutului condotierilor din est” sub denumirea de Banat, o donaţie a regelui faţă de acest important Ordin militar-călugăresc.

“În numele Sfintei Treimi, una şi nedespărţită, amin. Bela, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei şi Cumaniei de-a pururi… după o îndelungă sfătuire cu fruntaşii şi baronii regatului nostru, ne-am oprit la această hotărâre, luată dimpreună cu venerabilul bărbat Rembald, marele perceptor al caselor ospitalierilor din Ierusalim, din părţile de dincolo de mare, cu privire la repopularea regatului, care prin năvălirea duşmănoasă a neamului numit tătari a îndurat mare pagubă, atât prin pierderea bunurilor cât şi prin uciderea locuitorilor, că deoarece acel perceptor, în numele casei ospitalierilor, s-a îndatorat de bună voie, pe sine şi casa ospitalierilor să ia arme pentru ajutorarea regatului nostru în vederea apărării credinţei creştine… Pe lângă acestea, am dăruit sus-numiţilor fraţi pământul Woyla, ce se află lângă Dunăre, nu departe de Semlin, pământ pe care l-am scos de sub atârnarea cetăţii Caraş, împreună cu toate foloasele şi cele ce ţin de el, aşa cum l-a stăpânit ca bun de veci Nicolae, fratele lui Ugolin”.

Ospitalierii au instalat în Cetatea Mehadia o garnizoană formată din 30 de cavaleri, în mare parte amalfitani, o forţă echivalentă astăzi cu un detaşament de tancuri!

Banatul medieval timpuriu se întindea de la Mureş la Dunăre şi de la Tisa la Munţi şi peste Severin pînă la Olt.

Ospitalierii şi apoi teutonii administrează şi stăpînesc acest teritoriu cu rigoare militară, obicei ce a rămas în gena locuitorilor locului. În scurt timp, Banatul devine o regiune bine organizată, puternic dezvoltată din punct de vedere economic şi social.

Ce este Banatul? Banatul românesc este o provincie istorică care cuprinde astăzi zone din România, Serbia (Banatul Sîrbesc) şi o foarte mică parte din Ungaria. „Dintre toate regiunile locuite astăzi de români, la nord de Dunăre, Bănatul şi Oltenia, cu prelungirea lor cea comună în Ţara Haţegului, sînt singurele care reprezintă o continuitate neîntreruptă geografico-istorică a neamului românesc – un cuib de unde se romaniza treptat ţările spre apus, spre crivăţ şi spre răsărit, ba indirect şi cele de peste Dunăre, cuibul mereu descărcându-şi prinosul, dar rămînînd totdeauna plin”, scria Bogdan Petriceicu Hașdeu. Şi avea dreptate! Potrivit lui Gheorghe Jurma („Drumul ca perspectivă istorică şi istoria comerţului din Banat”, revista SEMENICUL, nr. 4/2002, pag.16): „La cele cinci tîrguri anuale din Banatul sec. XIX vin negustori din spaţiile cele mai diverse: din Vestul Europei pînă în Asia Mică. Aici se comercializau peste 75.000 de cai, 30.000 de boi etc, comerţul cu animale depăşind cu puţin pe cel cu cereale. În general, bilanţul comercial al Banatului sec. XVIII era excedentar. La 1840 se exportau din această regiune: cereale spre Ardeal, vite în Franţa şi Germania, cai în Muntenia şi Turcia, traverse de cale ferată în Germania, Austria şi Orient, clopote în Ţara Românească, vin şi ţuică în Rusia, Italia şi Austria, chibitruri în Egipt”. Nu mai spun despre vînzătorii de raci din Răcăşdia, care aprovizionau piaţa din Oraviţa cu acele trufandale, asimilate homarilor! Reamarcabil, nu? Cum s-a ajuns aici? În 21 iulie 1718 s-a semnat Tratatul de la Passarowitz, prin care s-a pus capăt războiului purtat între Imperiul Otoman, pe de-o parte, şi Imperiul Habsburgic şi Republica Veneţiană, de cealaltă parte. Astăzi, localitatea Passarowitz se numeşte Požarevac (Voivodina).

În 1716, otomanii au fost învinşi de trupele habsburgice, conduse de principele Eugeniu de Savoia, la Petrovaradin. În 28 iunie 1719, Împăratul a semnat Decretul care numea administraţia Banatului şi stabilea sediul acesteia la Timişoara, care devenea astfel capitala unei provincii importante a Monarhiei Habsburgice şi reşedinţa principalelor structuri administrative. Primul guvernator este contele Claude Florimond de Mercy.

Aşa începe o perioadă înfloritoare pentru această regiune, care, sub străpînirea habsburgică, ajunge la un nivel de dezvoltare extraordinar. Aşezarea masivă a coloniştilor, aduşi din părţile vestice şi centrale ale Imperiului Habsburgic, accelerează acest fenomen, Banatul devenind, în scurt timp, o regiune bine organizată, puternic dezvoltată din punct de vedere economic şi social. Graţie siguranţei, bunăstării relativ ridicate prin comparaţie cu alte zone ale României şi mai ales prin coabitarea paşnică a nenumărate etnii şi confesiuni religioase, imaginarul mental local a găsit pentru spaţiul acesta o denumire reprezentativă şi semnificativă – „Mica Americă”. Istoricul Valeriu Leu spunea: „Colonizarea în Banat nu a fost guvernată de practicile medievale, aşa cum s-a întîmplat cu secole înainte în Transilvania, ea s-a produs în Epoca Luminilor, care stă sub semnul cosmopolitismului… O politică tolerantă şi în privinţa apartenenţei religioase, care nu a impus convertirile şi a dat drepturi egale cetăţenilor de religie ortodoxă, un program de alfabetizare în mai toate limbile zonei şi implantarea unui etos al muncii au fost alte cauze care ar putea determina crearea a ceea ce o mulţime de istorici ai zonei au numit, de-a lungul ultimelor trei secole, „Terra Nova, Mundus Novus, Pămîntul făgăduinţei, Eldorado din pustă, Edenul tîrziu, Minunata grădină, Arcadia, Tărîmul fericiţilor, Raiul pe pămînt”. Aventura de vis se încheie odată cu proclamarea Republicii Bănăţene, în anul 1918, ca provincie autonomă în cadrul Ungariei, care a fost o încercare eşuată de păstrare a unităţii Banatului multietnic şi multiconfesional.

A urmat unirea cu România şi…

Istoricul Mircea Rusnac ne amintește că acum 101 ani, la 7 iunie 1920, trei zile după Trianon, Banatul a fost zguduit de o catastrofă fără precedent. Încă nici nu fusese stabilită noua graniță (va fi trasată la 10 august), și noile și „competentele” autorități au și arătat ce sînt în stare.

Într-o scrisoare adresată unui prieten de la Paris, după Marea Unire de la 1918, marele Traian Vuia îi scria acestuia despre regretul comunităţii bănăţene, din Capitala Luminilor, cu privire la acest gest istoric. „Ar fi trebuit să vă obţineţi independenţa şi apoi să negociaţi o unire cu România. Aşa, arată a anexare”, scria inventatorul avionului!

La 7 iunie 1920, la Anina a avut loc cea mai mare catastrofă minieră din istoria Europei de Est. În galeriile puțului Rona, noile autorități române au depozitat peste trei tone de dinamită, capturate de la trupele lui Bela Kun. Acestea au explodat datorită neglijenței depozitării și au ucis 217 mineri, lăsînd peste 500 de copii orfani.

Cunoscând aceste nefericite evenimente, putem concluziona că regimul românesc în Banat a debutat cu stângul. Să fi prevestit ele veacul negru ce va urma? Au fost semne cum nu se poate mai rele.

Dacă ne uităm la statul-naţiune România, ce vedem? O încremenire în proiect! O societate anomică incapabilă să se mişte, dar să evolueze! O ţară, localizată în spaţiu, dar anacronică şi atemporală, pe care pare că nici Apocalipsa nu o va ajunge decît peste 100 de ani, distanţa care ne separă de lumea civilizată! Lumea îşi face o retrospectivă pentru a se putea pregăti de viitorul „joc”. România dezvoltă discuţii sterile, de secol 19, la toate nivelurile administraţiei. Avem o ţară mult prea polarizată social, conform specialiştilor. Clasa de mijloc este reprezentată de doar 3-5 procente, în timp ce ocupăm locul 2, după Rusia, în ceea ce priveşte numărul de oligarhi! Racordarea noastră cu Occidentul, spre care tindem, este inexistentă: infrastructura rutieră nu există, nici după 30 de ani, iar cea feroviară este o glumă proastă: viteza medie de deplasare a mărfurilor, pe calea ferată românească, este de doar… 27 km/h! După 30 de ani de bulversare a sistemului de învăţămînt, constatăm că avem o slabă calitate a educaţiei pe „relaţii internaţionale”, deci nu avem specialişti care să comunice cu omologii lor de la est de Szeged! Ne lipsesc şi studiile prospective în toate domeniile, dar „cunoaşterea” şi „expertiza”, resursele nr. 1 în societatea sec. 21, sînt date, sistematic, la o parte! Doctoratele politice par să nu se mai sfîrşească, în timp ce Doctorii adevăraţi sînt dispreţuiţi! Priviţi în jur şi veţi constata că marea majoritate a „elitei” e construită pe loialitate şi nu pe competenţă!

Dar asta e o altă poveste…