Prizonieri năuci ai unui conflict pe care par să nu-l înțeleagă

Mărturisesc că, deși am scris sute de editoriale, comentarii, eseuri, analize, de-a lungul carierei de jurnalist, uneori te blochezi în fața paginii albe a monitorului. Nu din lipsă de inspirație, neapărat (deși se întâmplă uneori și asta), ci pentru că efectiv nu știi ce să mai spui. În fața unui turbion sângeros al evenimentelor din imediata noastră apropiere – apărut oarecum brusc pentru cei care nu au urmărit îndeaproape cursul evenimentelor, dar brusc și pentru analiștii cei mai avizați – s-au spus atâtea încât poți fi chiar lipsit de posibilități descriptive dacă ai vrea cumva să caracterizezi ce se întâmplă în Ucraina și în spațiul din jur. Poți doar să ai impresia că vizionezi un film tragic de război dacă nu ai simți din plin suferința și moartea, cu toate că acestea nu se petrec pe teritoriul nostru.

Pentru că acolo e sânge la propriu și nu confecționat prin laboratoarele studiourilor de filme, sunt distrugeri la propriu și nu explozii generate de sofisticatele computere de la Hollywood, sunt familii destrămate la propriu. Există tineri, copii chiar, de ambele părți. E cumplit să îi vezi morți dar și prizonieri năuci ai unui conflict pe care par să nu-l înțeleagă. Sunt tineri care ar trebui să-și croiască un drum în viață sau se află la începutul acestui drum dar, din nenorocire, nu se mai întorc acasă. Nici unii, nici alții. Fac sacrificiul suprem pentru orgolii delirante și pentru că politicienii nu au fost în stare să prevină un conflict armat. Sau sunt suportați prea mult de propriii cetățeni. Nu spun că nu trebuie să te supui ordinelor, atunci când ești militar, pentru că n-ai de ales. Dar susțin că nu trebuia să se ajungă aici. Este secolul inovației, al dezvoltării, al avansului digital și comunicațional, nu al tancurilor monstruoase pe străzi. De altfel, tot acest război neconvențional pare rupt dintr-o realitate paralelă, care a erupt brutal într-a noastră. Lumea e încă șocată de Covid-19, pandemia nu s-a terminat, dar iat-o mult prea rapid într-un plan doi al preocupărilor mondiale. Pentru că acest conflict sângeros în Europa a captat nu numai interesul șocat al întregii lumi, dar și intervenția directă a multor state. Restricțiile au căzut, refugiații din Ucraina în România nu au mai stat în carantină și totul pare să ia o cu totul altă turnură în ce privește acțiunile statelor în acest context dramatic. Sigur că autoritățile gestionează în continuare pandemia, dar cel puțin la nivel simbolic și chiar și concret, îngrijorările și până la urmă teama sunt de o altă natură. Una la care nu ne mai așteptam în decursul generației noastre.

Ceea ce rămâne din păcate – pentru că și acest conflict sau război, sau cum vrem să-l numim, se va încheia odată – sunt urme adânci și profunde pentru mai multe generații. Pentru că asta se întâmplă în războaie: când armele tac, rămâne, oricât ar părea de crunt, tăcerea cimitirelor, durerea cumplită a celor rămași și despărțiți de cei dragi. Economii șubrezite, inflație, lipsuri de tot felul. Perioade lungi de refacere economică, socială, culturală și, nu în ultimul rând, psihologică, umană. Poate ne reamintim ce ne povesteau părinții și bunicii noștri despre război. Pentru că acest conflict armat nu pare deloc mai sofisticat, cu toată modernitatea unor arme.