Repetenţii
Probabil că nu sunt eu cel mai în măsură să vorbesc despre învăţământ. Adică sigur nu sunt, ce mai încoace şi-ncolo. La şcoală, n-am rupt niciodată gura târgului cu notele din catalog, însă mă descurcam binişor la limba română, la istorie şi la geografie, şi consideram că, pentru planurile pe care mi le făceam la vârsta aia, asta o să-mi fie de ajuns în viaţă. Prin urmare, orele de matematică, fizică şi chimie le petreceam, cu de la mine putere, pe terenul de fotbal, împreună cu alţi colegi de teapa mea, cu care alcătuiam un fel de frăţie a chiulangiilor. Toate astea, însă, nu cred că mă pot împiedica să-mi dau cu părerea despre ceea ce se întâmplă acum cu şcoala românească, mai ales că tot ce-am povestit până acum n-a durat la infinit. La un moment-dat, când a considerat c-am luat-o suficient de mult pe arătură, diriginta m-a dat pe mâna comandantului de unitate al pionierilor şi, una-două, el m-a adus pe drumul cel bun. Şi, din câte ştiu eu, elevii nu se schimbă niciodată; ei sunt întotdeauna şi peste tot la fel.
Acestea fiind zise, se înţelege, cred, de ce mă mir când aud tot felul de idei, care mai de care mai năstruşnice, despre cum şi când să se termine anul ăsta şcolar. Una dintre ele spune că, pentru Evaluarea Naţională şi Bacalaureat, o să se scoată materia din semestrul al doilea. Păi gogomănie mai mare ca asta nu mi se pare decât cealaltă trăznaie care le-a trecut prin cap mai-marilor învăţământului românesc, aia cu şcoala în vacanţă, sau on-line, sau cum Dumnezeu îi mai zice, că nu ştiu. Departe de mine gândul de a jigni chiar şi ultimul cătun din ultima comună, dar lucrul ăsta nu se poate pune-n aplicare decât, eventual, la Las Fierbinţi.
În fine, am să spun acum cam ce cred eu cu adevărat vizavi de tot ce se întâmplă în cumplita, dar numai pentru unii, vreme a Coronavirusul. Trăiesc cu impresia, tot mai adâncă, pe zi ce trece, că acolo, la Bucureşti, s-a tras şi se trage de timp, tocmai ca să nu trimită dascălii în şomaj tehnic. Că au căutat motive să-i ţină în priză, aşa cum au făcut şi cu ceilalţi bugetari, pentru care acum, că pandemia îşi cam dă duhul, şomajul tehnic nu-şi mai are rostul, e prea târziu pentru el, în timp ce pentru un milion şi ceva de privaţi lăsaţi corigenţi e încă devreme. Şi din nou trăiesc cu senzaţia tot mai profundă că văd acelaşi spectacol abject în care, nu demult, Justiţia şi-a bătut pur şi simplu joc de noi amânând, ani şi ani, procesele politicienilor ticăloşi care ne-au furat pe rupte şi ale căror fapte numai bine, între timp, s-au prescris. E cam exact acelaşi lucru.
Mai scriu doar despre o impresie cu care mai trăiesc, şi cu asta închei. Cred că, atunci când toată nebunia asta cu COVID-19 o să se termine, iar şcoala, economia, viaţa şi toate cele au să intre iarăşi în normal, cineva o să rămână repetent. Să vedem cine.
