Reşiţa, trecut şi prezent. Viitor…
Peste câteva zile, 3 iulie, se împlinesc 248 de ani de la punerea în funcţiune a primelor două furnale la Reşiţa: Josephus şi Franciscus. Nu e chiar o cifră rotundă, jubiliară, dar are o însemnătate deosebită, deoarece marchează începutul industriei la Reşiţa. E adevărat că cele două furnale nu semănau nici pe departe cu singurul furnal rămas în picioare în curtea fostului combinat siderurgic, dar asta nu înseamnă că nu funcţionau. Cu timpul, tehnologia a evoluat, lumea s-a schimbat, nu a mai fost nevoie de clasicul procedeu Simens Martin pentru elaborarea oţelului, însă acest lucru nu ştirbeşte cu nimic din importanţa momentului pe care, ca reşiţeni, avem obligaţia, dacă nu să-l sărbătorim in corpore, atunci măcar să ne amintim despre ce a reprezentat Reşiţa industrială în ultimul sfert de mileniu.
Pe scurt, a fost furnizoarea de oţel a Imperiului Austro-Ungar, aici s-au fabricat primele poduri sudate din România, cele dintâi locomotive cu abur, în total ajungându-se la 1.461, şină de cale ferată, bandaje şi material mărunt pentru căile ferate. La Reşiţa s-au fabricat tunuri şi muniţie în al doilea Război Mondial, oţelul elaborat aici era folosit în industria auto de la Piteşti şi Colibaşi, sute de turbine şi alte componente pentru toate hidrocentralele existente în România, dar nu numai, au ieşit de pe porţiile industriei reşiţene. Să nu mai vorbim de motoarele electrice, Disel şi de cele navale, de barajele amenajate în amonte de Reşiţa. Practic, toată industria grea a României era „alimentată“ cu oţelul de la Reşiţa. În oricare uzină ai fi intrat până în 1989, ai fi observat ceva din simbolul fără de care Reşiţa ar fi rămas o banală aşezare la poalele Semenicului.
Sigur, nimic nu a venit de la sine, bătând din palme ori folosind bagheta magică. A fost nevoie de timp îndelungat, pentru a se fabrica toate acestea. A fost nevoie de inteligenţa oamenilor care au locuit pe aceste meleaguri, de hărnicia şi devotamentul lor, dar şi de asumarea responsabilităţii lucrului bine făcut.
Mult mai uşor a fost în momentul în care cineva, sau ceva care se situează deasupra puterii noastre de înţelegere, a decis, în numele unei alt timp, strâmb şi nedrept, să culce la pământ cam tot ce a aparţinut Reşiţei industriale. Să facă să dispară şi furnalul, şi turnătoria, şi laminoarele, şi fabrica de locomotive, şi atelierul de bandaje şi…
Singurul lucru pe care nu l-a putut arunca la coşul de gunoi a fost ziua de 3 iulie care marchează trecerea anilor de la primele furnale industriale de la Reşiţa. Între doi mici de Deva, o fleică de purcel o halbă cu bere şi acorduri de manele, să ne amintim şi să ne bucurăm că, timp de două secole şi ceva, am fost cineva în ţara asta şi în lume. Măcar atât.
