România apatică
Ziua Muncii a fost marcată în lume prin ample demonstraţii organizate de sindicate, dar şi festivaluri şi concerte în aer liber. La Moscova şi Sankt Petersburg, mulţimea a purtat pancarte cu înscrisuri de genul „Putin nu este muritor“ şi a reacţionat violent, cerând alegeri corecte. Poliţia a intervenit brutal şi a operat numeroase arestări. La Paris, alături de demonstranţi au venit şi celebrele „veste galbene“ care se tot războiesc cu Macron şi guvernul. Au profitat de aceste marşuri şi s-au dedat la violenţe, devastând magazine, incendiind maşini, lovind poliţişti, forţând pătrunderea într-un spital. La polul opus, 1 Mai a fost sărbătorit prin festivaluri de muzică tradiţională în Bangladesh, Marea Britanie, Germania şi prin participarea la un raliu la Durban, Africa de Sud.
În România nu au fost organizate nici marşuri ale oamenilor muncii, aşa era pe vremuri (poate de teamă să nu ne facă unii comunişti), nici parade militare, pentru simplu motiv că nu prea mai avem cu cine face lucrul ăsta, dar nici nu s-au ţinut festivaluri tradiţionale. Sigur, vremea a fost şi ea potrivnică, dar asta nu e o scuză pentru organizatori. Care sindicate, ca să respectăm adevărul, au dispărut din peisajul cotidian. Au dispărut de sus în jos, de la carteluri şi confederaţii sindicale, până la organizaţiile din teritoriu. Ăia care conduc sindicatele de la Bucureşti şi-au făcut plinul şi îşi scriu memoriile. Aidoma lui Putin, ei sunt nemuritori. În 30 de ani, în România au căzut guverne, au plecat miniştrii şi preşedinţii, numai pe Bogdan Hossu şi Dumitru Costin, să dau doar două exemple, nu-i mai schimbă nimeni din fruntea bucatelor.
La începutul anilor ‘90, sindicaliştii erau una-două în stradă. Proteste peste proteste, uneori depăşind cadrul sindical, cu revendicări de genul „nu ne vindem uzina“ „stop privatizării“, cu directori schimbaţi la presiunea străzii, cu blocări de drumuri, pichetări de prefecturi şi câte şi mai câte. De câţiva ani, toate acestea au dispărut din peisaj. Iar de atunci, nici liderii de la Bucureşti nu-şi mai arată faţa. Pun pariu cu orice sindicalist din acest judeţ că nu ştie din ce sindicat face parte şi, implicit, că nu cunoaşte numele liderului de sindicat, dar de plătit cotizaţia o plăteşte. De ce o plăteşte? Că aşa trebuie! Că aşa s-a încetăţenit!
Cât despre proteste şi petreceri de 1 Mai, să-i lăsăm pe ăia de afară să vorbească că, vorba unuia, sindicalistul român nu-i nici cal, nici măgar, ci doar un profitor.
