România la „Ţu haus”
Cred că nimic nu trezeşte copilul din mine mai brusc, dar şi mai blând şi mai frumos în acelaşi timp, decât o fac filmele şi cărţile SF. Asta mi se-ntâmplă probabil pentru că, pe vremea când eram de-o şchioapă, adormeam în fiecare seară altundeva, în altă lume plăsmuită de Jules Verne, şi mă trezeam mereu în acelaşi loc şi cu gândul la orele de matematică din ziua aia, materie care, pentru mine cel puţin, a fost, este şi va fi întotdeauna ceva de domeniul ştiinţifico-fantasticului.
Acum, când trebuie să stau în casă şi mă simt aşa cum m-am simţit în armată, în cele şase zile de arest pe care le-am petrecut la „Ţu haus”, şi privind cu jind de pe fereastră străzile pustii, îmi trec prin cap tot felul de gânduri. Îmi amintesc cum, copil fiind, am călătorit, fără să obosesc o clipă, 20.000 de leghe sub mări, spre centrul Pământului, de la Pământ la Lună, am făcut ocolul Pământului în 80 de zile, am fost Robert, copilul Căpitanului Grant, am dârdâit de frică pe Insula Misterioasă, am văzut Raza Verde şi Steaua Sudului, şi am stat doi ani în vacanţă pe Insula cu elice.
Odată cu trecerea anilor m-am tot înălţat, trăsăturile feţei au început să mi se înăsprească, dar noaptea, după orele petrecute cu nasu-n carte înainte de culcare, am rămas tot propriul meu erou. Acum, însă, mă învârteam în lumi diferite, printre ciclopi intergalactici, meduze zburătoare şi ucigaşe, flori cibernetice, copaci puşi pe căpătuială, lubeniţe senzoriale, găleţi fotonice, frunze neuronale, brontozauri holografici sau fluturi carnivori, şi de fiecare dată reuşeam să le vin de hac lighioanelor care, dacă nu voiau să mă înghită ori să mă pulverizeze cu o rază laser, încercau măcar să mă ia prizonier şi să mă studieze în cele mai mici amănunte.
Pe urmă, cărţile au devenit tot mai inteligente şi imaginaţia mea tot mai bogată. Cu trecerea anilor, lecturile au început să se împuţineze, ca şi timpul meu liber, de altfel. Doar setea de evadare în lumile în care mi-ar fi plăcut să trăiesc nu s-a stins nicio clipă. Iar aseară, dacă tot sunt la „Ţu haus” şi ştiam că a doua zi nu trebuie să mă trezesc cu noaptea-n cap, m-am uitat la „541 Fahrenheit”, un film care prezintă o societate din viitor, unul nu foarte îndepărtat şi nici populat cu roboţi, ci cu nişte pompieri care, în loc să stingă incendiile, le aprindeau, dând foc la toate cărţile pe care puneau mâna. Am fost atât de absorbit de ce-am văzut, încât, când s-a terminat filmul, am simţit în cameră miros de fum.
Şi m-am mai simţit un pic vinovat pentru depărtarea pe care, în ultimul timp, am pus-o între mine şi cărţi, ca şi pentru sărăcia în care se zbate biblioteca mea. Ştiu însă că, de-acum, dacă tot n-am să ies nicăieri, am să încerc să-mi scot pârleala din anii pe care nu ştiu dacă am să pot să mi-i iert vreodată, pentru puţinul pe care l-am citit în ei. Iar acum, dacă trebuie să stau la „Ţu haus”, am să stau. Dacă-i ordin, cu plăcere. Dar, prin fiecare pagină de carte pe care am s-o citesc, ştiu că o să-mi câştig cinci minute de libertate.
