„Scrisori de la Ciclova Română”, sau trecutul satului, mai actual ca oricând

nae irimia angelica herac

O viață, un destin, un nume – Nicolae Irimia, gazetarul, poetul, omul de cultură, bănățeanul de la Ciclova, prietenul fiecărui sat cărășean, scrie Angelica Herac, autoarea volumului „Scrisori de la Ciclova Română”, un lung interviu, de fapt, cu cel care a fost mentorul şi colegul multor jurnalişti în perioada 1991-2008.

O recenzie a cărţii face un alt om de cultură, fost şi el jurnalist o bună perioadă de timp, dr. Ionel Bota din Oraviţa,  sub titlul „Despre «sufletul poporal» și despre degringolada lumii rurale și a satului Banatului de Munte într-o societate a confuziei valorilor”. Şi pentru că tema ni se pare azi la fel de actuală ca atunci când cartea a văzut lumina tiparului, redăm în cele ce urmează textul aşternut pe hârtie de omul de cultură orăviţean.

„O carte care trebuie să țină obligatoriu de un climat cultural pozitivist ‒ chiar dacă avem, acum, doar nostalgia acestui climat, ca să nuanțăm expandările dintr-o experiență a curiozității sociologului ‒ este acest fascinant-tulburător volum «Scrisori de la Ciclova Română» (prefață de Gheorghe Jurma, Reșița, Editura TIM, 128 p.), un dialog la efigia căruia Angelica Herac, coordonatoarea unei publicații de cercetări etnologice bănățene, «Nedeia», și scriitorul Nicolae Irimia, nume de rezonanță în literatura și cultura Banatului Montan, își aduc contribuția valorică.
Am putea numi această insolită provocare o meditație dramatică asupra consecințelor interpenetrării civilizației poporalului cu efectele civilizației postcomputerizate, azi. Dialogul acesta, altfel spus, propune din partea protagoniștilor modalități de «lectură» și «interpretare» asupra unei realități în mojarul căreia uneltele specialistului în etnografie, etnologie și folclor întâlnesc preocupările de însănătoșire a sufletului poporal, de re-descoperire a mitului civilizator prin filtrul protector/protectiv al cercetării culturii tradiționale, asediată în mod agresiv, și nicidecum cu efecte decisive, de vicisitudinile lumii contemporane, o lume tragică și cu sensurile grav convertite. Reflecții serioase și numeroase din perspectiva acestui dialog al conexiunilor experienței culturale comune, al preeminenței soluțiilor pentru revigorarea cercetărilor sistematizate în domeniul civilizației tradiționale, întrețin o frenezie firească, ivită ori mai degrabă inspirată de-a dreptul de revelația satului-matrice. Poet el însuși al imperativului grav al lumii rurale ca formulă ontologică a devenirii omului, Nicolae Irimia înfruntă cu multă candoare spectrul tuturor prăbușirilor, dar crede în renaștere, înfruntă efectele dezastrelor moral-spirituale în conștiința poporală, dar crede în nevinovăția ignoranței și în substituirea reprezentărilor. Opiniile, de-o parte și de alta, fac parte din acel «discurs profesat», bazat în primul rând pe valorile morale ale civilizației. Dar interesul constant al celor doi este satul cu oamenii și sărbătorile creștine, cu horele, corurile și fanfarele, cu teatrul diletanților, cu tradițiile meșteșugurilor ţărăneşti. Partea gravă a lucrurilor vine, însă, din prezentul unor deveniri derutante și incertitudini, ca și cum am vorbi de un patetism fără de sensuri. Iată ce spune scriitorul, «orășenizat» doar dintr-o modă a vremurilor imediat postbelice, când fiii țăranilor își căutau un rost profesional, o meserie, iar gândul din cotidianul lor oarecum deturnat (asta dacă nu erau navetiști) era acela să revină mereu acasă: «Oricum, între durerile mele cele mai mari e că doar într-un sfert de secol de democrație «originală», o mare parte din populația României a ajuns semianalfabetă sau chiar analfabetă care, într-un viitor nu prea îndepărtat, nu mai are cum să-și hotărască singură destinul. Pentru că nu credeam să pot întâlni în viața mea un doctor în științe juridice care citește cu poticniri o filă scrisă chiar de el sau o tânără profesoară de limba română care știa doar titlurile a două-trei poezii de Lucian Blaga. Și atât». (p. 24)

Cartea aceasta, iscată din provocarea Angelicăi Herac ( (…) pot să spun că insistențele mele s-au dovedit necesare și benefice, iar cititorii pot aprecia valoarea mărturiilor strânse în aceste pagini», recunoaște în „Post-scriptum“), este o cronică aparte, a unui destin. Ea mai poate fi numită o carte a revelațiilor, o explicație a căilor de cucerire a lumii, calea culturii fiind, desigur, cheia tuturor desăvârșirilor. Avem un Nicolae Irimia al copilăriei sale la Socolari, unul din satele miraculoase ale ținutului din preajma orașului Oravița, avem apoi pe Nicolae Irimia elevul Liceului Teoretic «General Drăgălina». Etapa următoare aparține adoptatului Reșiței, angajat al CSR dar și poet și membru de bază al celebrului cenaclu «Semenicul», coordonat de istoricul literar, ziaristul, editorul Gheorghe Jurma. Anul 1990 e asumat (toți am făcut asta!) ca un nou început. Gazetăria, însă, la «Timpul» și «Sud-Vestul», îndeosebi, îi amplifică lui Nicolae Irimia percepția negativă asupra acestei lumi diforme, aproape de grotescul unui vălmășag de poticniri sociale, de degringoladă economică, de jaf instituționalizat și de corupție, de parvenitism și de gravă confuzie a valorilor. Nicolae Irimia, așadar, nu numai că refuză acest spectacol cotidian hilar și ispitele politicii de doi bani, mincinoasă și populistă și la dreapta, și la centru, și la stânga, ci se refugiază în nevinovăția lumii, iar acum în paginile dedicate satului: «Eu, dacă nu vedeam satul o dată pe săptămână, eram parcă infirm. Am scris de și din drag față de sat și țărani, pentru că eram sânge din sângele lor și pentru că ea, această clasă, a fost, în toate timpurile, cea mai oropsită din toată istoria». (pag. 69)

Mai avem pagini cu minunate confesiuni, mărturii despre festivaluri țărănești, întâlniri cu personalități ale scrisului românesc, amintiri din redacțiile publicațiilor, însemnări despre festivități aparte, culturale, artistice, etnografice, care l-au avut între laureați. Sunt povestite episoade inedite din perioada editării cărților sale, proiectele omului vulnerabil. Omul a evitat bâlciul lumii și a ales durata, edificarea în spirit, conexiunile focalizante ale culturii, viața ca experiență neîntreruptă a cunoașterii. Cartea este, însă, un model și poate reprezenta un punct de plecare util și pentru alții în restituirea unor biografii din marea sinteză a culturii Banatului de Munte”.

4 1