„Sfânta accesare” și „Covid-19 Big Brother” – avataruri ale epocii actuale?

O serie cuprinzătoare de neologisme sosesc deja de ani buni pe canalul impetuos al comunicării digitale și al dezvoltării sectorului informatic și pătrund solid în limba română. Like, rating, comment sunt câteva dintre „englezismele” intrate în ultimii ani în vocabularul comun. Îmi amintesc că acum câțiva ani, mama, născută în anii 40, îmi spunea la un moment dat la telefon că nu mă aude bine, că am, așa, un „delay”. Vă imaginați ușor stupoarea și mai apoi momentul extrem de comic când am realizat ce spune. Ideea cea mai amuzantă e că nu folosea întâmplător această expresie.

Dacă e să ne luăm după unul dintre episoadele cele mai interesante ale unui serial de succes – „Black Mirror” / „Oglinda neagră”, o producție care s-a vrut cumva continuatoarea celebrului serial debutat în anii 60, „Twilight zone” / „Zona crepusculară”, rating-ul, like-ul ne vor domina viețile în următorii ani. Premisele sunt deja create. Eroina din episodul pomenit primește și dă like-uri persoanelor din jurul ei, în baza unei aplicații de recunoaștere facială. În fapt, întreaga societate imaginată în film se bazează pe aceste rating-uri personale, în baza cărora poți avea succes în carieră și în viața personală sau, dimpotrivă, să cazi sub limită, trăind într-o zonă obscură, fără slujbă, fără bani, fără stimă de sine, undeva la marginea societății.

O ipocrizie totală și un devastator interes pentru a da bine în viziunea celorlați domină o astfel de societate, pentru care, așa cum spuneam, premisele sunt deja create. Există deja, chiar dacă nu încă pe piața liberă, sisteme de recunoaștere facială, iar tot mai multe companii verifică înainte de angajare statusurile și conturile viitorilor amploaiați pe site-urile de socializare. Priviți doar la China, un stat extrem de avansat în această zonă, a recunoașterii faciale, a bancomatelor cu citirea irisului și așa mai departe, Partidului Comunist de acolo picându-i mânușă descoperirile în domeniul digital. V-ați fi imaginat că un asemenea sistem rămâne închistat în trecut, dar iată că nu e așa. Era să picăm și noi într-o zonă asemănătoare, păstrând proporțiile, atunci când se vorbea foarte mult de modelul sud-coreean de control al pandemiei Covid-19, prin recunoaștere facială sau microcip. Era sau chiar mai este un moment propice pentru asemenea experimente, deși în legătură cu această situație nu cred în nesfârșitele idei conspiraționiste. Dincolo de asta, pentru orice guvern sau sistem de informații e ademenitoare ideea de Big Brother.

Tendința însă se manifestă puternic și în mass-media. Dacă inițial publicațiile foloseau calculatorul pentru a macheta electronic paginile, tranziția spre internet s-a produs neașteptat de repede. Netul a omorât, așa cum se știe, tiparul, la moartea clinică a acestuia contribuind însă copios și televiziunea. Totul însă a avut o ascensiune sălbatică, asemănător unei jungle virgine, cu vegetație agresivă, omniprezentă. Spunem ascensiune pentru că nu știu dacă putem vorbi neapărat de dezvoltare. Pentru presa scrisă, presiunea internetului s-a dovedit a fi aproape fatală. De dragul accesărilor, care în gândirea rudimentară a unor făcători de ziare, coroborată cu a celor care își mai fac publicitate, se fac rabaturi serioase de la calitate. Sigur că nu toate publicațiile trebuie să fie cursuri universitare, dar un minim respect pentru cititori e necesar să mai existe. Publicații pretins serioase, care cel puțin așa au început, devin tot mai tabloidizate, conform curentului general cum că accesările aduc bani. Pe fondul acesta, nu există, practic, o educație a celor care își promovează produsele sau serviciile. Ei nu își asociază numele sau firma cu publicații responsabile (care or mai fi rămas), ci preferă să stea în capcana vânătorilor de like-uri.

Nu port cu mine neapărat nostalgia perioadei pre-isterie a accesărilor, pentru că și articolul pe care îl citiți se află pe un suport online, într-un ziar online, dar să ne reamintim că un text, înainte de a vedea, cum se spune, lumina tiparului, trecea prin patru „mâini”. Redactorul care îl scria, apoi secretarul de redacție, care aplica și el corectura lui, apoi redactorul-șef și, în ultimă instanță, redactorul de serviciu din tipografie, care dădea bunul de tipar. Unde va duce această isterie, nu cred că e deloc greu de ghicit. În ce privește cititorul, el trebuie să se înarmeze cu un scepticism pronunțat și să-și aleagă cu mare atenție ce citește și ce urmărește. Altfel, vom intra pe o spirală descendentă ce duce la un adevărat dezastru cultural.