Şi chinezii nu mai vin…

De câţiva ani, în Caraş-Severin se tot vorbeşte de China şi chinezi. Că vin în judeţ, unde vor face şi vor drege. Adică, vor cumpăra ceea ce a mai rămas din uzina de la Oţelu Roşu şi alte obiective industriale părăsite. Şi ca să existe şi o notă de credibilitate, la Reşiţa s-a înfiinţat o filială a Camerei de Comerţ şi Industrie România-China. La un moment dat, unii erau atât de euforici, încât păreau convinşi că (fostul) popor frate chinez ne va scoate din sărăcia în care ne afundăm cu fiecare zi ce trece, deschizând robinetul de la cisternele cu lapte şi miere. Până acum nimic. Nimic în afară de câteva vizite reciproce ale unor oficiali cărăşeni şi chinezi. De cele câteva mese protocolare la care, probabil, unii şi-or fi amintit de vremurile cu Ceauşescu, Mao Zedong ori Ciu En Lai.

Cum s-a ajuns aici? Cred că problema necesită două abordări. Prima este legată de naivitatea unora, care încă mai cred că trecutul comunist al României este un atu important în stabilirea relaţiilor economice cu China, plecând de la principiul, întâlnit şi înainte de 1989, că fratele, de doctrină, cel mare şi puternic, nu te lasă la greu. Că vorbeşte un fost activist al partidului comunist român cu un tovarăş de la Beijing şi totul se rezolvă prim mesaje telefonice ori email-uri.

Fals, pentru că, ne place sau nu, chinezii sunt mai capitalişti decât noi, chiar şi în condiţiile în care ţara e condusă de comunişti. China este una dintre marile economii ale lumii, ţara cu cea mai rapidă creştere economică, iar filosofia după care se ghidează guvernanţii lor diferă total de cea a miticilor de la Bucureşti. Fie doar şi pentru acest motiv, s-au dus vremurile în care fraţii chinezi erau fericiţi să ne aibă de parteneri comerciali. Acum, chinezii sunt altceva şi nu sunt dispuşi să intre în combinaţiile de cumetrie de la noi. Iar faptul că vin din când în când pe la Reşiţa, alimentând fel şi fel de zvonuri, nu înseamnă că vor şi investi la Oţelu Roşu sau în altă parte. Nu. Deocamdată ei ne vor fi exemplu de corectitudine, hărnicie, respect faţă de lucrul bine făcut, care nouă ne lipsesc, dar şi de inteligenţă, pe care şi noi o avem, dar de care profită capitaliştii sadea ai Europei de la ’48 încoace.