Statul e peştele nostru
O glumă sexistă spune că un tip intră într-un magazin și întreabă vînzătoarele dacă au pește. Răspunsul acestora a fost: NU! Ei bine, de azi eu sînt peștele vostru!, vine poanta de final. Dincolo de amuzamentul jocului de cuvinte, realitatea ne izbește simțurile precum mirosul peștelui împuțit.
De cînd cu cazul Caracal, aflăm aproape totul despre rețelele de traficanți și industriile negre înfloritoare din jurul acestora. Ei bine, potrivit DIICOT, o prostituată norocoasă poate face cîștigul dintr-o zi juma-juma cu peștele ei!
Situația este, însă, reală în România de zi cu zi: din 100 lei produşi, doar 53,68 lei ne rămîn în mînă după plata taxelor către stat! Cu alte cuvinte, statul e peștele nostru!
Un român care ar munci un an întreg şi întîi şi-ar plăti taxele către stat ar scăpa de povara acestora pe 19 iunie, după 169 de zile din an. Abia după această dată va munci pentru el însuşi, arată datele cuprinse într-un studiu realizat de faimosul Institut Economic Molinar.
Institutul Molinar a luat cazul unui român cu salariu mediu anual brut de 8.583 lei. Angajatul trebuie să plătească impozit, contribuţii fiscale, TVA şi alte taxe care se ridică la 46,32% din întregul salariu, a calculat institutul. Drept urmare, românul va rămîne în mînă cu numai 4.607 lei. La un salariu de 100 de lei, ar însemna că românul plăteşte taxe de 46,32 lei şi rămîne în mînă cu numai 53,68 lei.
Acest calcul ne plasează pe locul 17 în UE în clasamentul libertăţii fiscale, ţinînd cont că cel mai rapid îşi plătesc taxele către stat locuitorii din Cipru, Malta şi Irlanda, iar cel mai greu locuitorii din Austria, Belgia şi Franţa.
Un francez cu salariul mediu este printre cei mai bine plătiţi din UE, cu un venit anual de 55.158 de euro. Cu toate acestea, el este taxat puternic, 54,73% din veniturile sale mergînd către stat. La polul opus, un angajat din Cipru încasează în medie un salariu anual de 25.872 euro, însă dă numai 26,60% din aceşti bani către stat.
În România, angajatorul va trebui să scoată din buzunar 1,75 euro pentru ca netul angajatului să fie de 1 euro. România se află în partea de sus a clasamentului, printre cele mai mari costuri. Topul este condus de Franţa, unde pe un angajator îl costă 2,16 euro pentru ca angajatul să fie plătit cu 1 euro net. Austria şi Belgia sînt următoarele în clasament, angajatorul plătind 2,05, respectiv 2,01 euro. La polul opus, în Cipru, un angajator scoate din buzunar doar 1,22 euro pentru ca angajatul să fie plătit cu 1 euro. În Malta şi Irlanda, un angajat plătit cu 1 euro îl costă pe angajator 1,30, respectiv 1,35 euro.
O firmă din România face în fiecare an 39 de plăţi către stat în contul taxelor şi contribuţiilor, de 3 ori mai multe faţă de media UE, pentru care pierde 200 de ore, iar cea mai mare parte din povara fiscală este distribuită pe muncă, potrivit unui raport publicat de Banca Mondială. România se află pe poziţia 134 în clasamentul Paying Taxes. Potrivit raportului BM, România este devansată în top de Bulgaria (locul 81), Republica Moldova (95), Botswana (97), Afghanistan (98), Bangladesh (100) sau Bhutan (104).
Salariatul român primește, așadar, procentual mai puțin din rezultatul muncii decît în alte state din regiune, impozitul și contribuțiile la bugetele publice fiind mai ridicate. Ar fi, așadar, de așteptat ca fiscalitatea înaltă să se reflecte și într-o calitate a vieții mai crescută, de vreme ce salariatul investește mai mult în serviciile publice de educație, sănătate, infrastructură etc. Însă, mergînd la clasamentele mondiale în acest sens, ele arată contrariul, cheltuielile publice avînd o eficiență redusă. De exemplu, studiul efectuat de organizația non-profit Social Progress Imperative, cu sprijinul Deloitte, privind Indicele de Progres Social, care măsoară calitatea vieții și bunăstarea cetățenilor, plasează România pe locul 44 din 146 de ţări, în urma tuturor celorlalte state membre UE.
Astfel de date ne fac să înțelegem mai ușor fenomenul migrației forței de muncă, precum și nevoia unor măsuri care pot inversa această tendință, dincolo de Re-Patriot, de povești despre Reșița și altele. Pînă una-alta, Statul rămîne peștele nostru…
