SUNET ȘI CULOARE. Culoarea muzicii și sunetul imaginii

• Interviu cu maeștrii Sabin Pautza și Silviu Oravitzan

La sfârșit de februarie, în acest an, am vizitat casa Maestrului Silviu Oravitzan, de fapt locul în care s-a mutat lumina emanată de lucrările sale, Bastionul Theresia, Timișoara. Invitat de onoare la întâlnirea cu gazda noastră a fost Maestrul Sabin Pautza, ale cărui compoziții aduc, mereu, armonie în sufletele noastre. O întâlnire memorabilă aș spune eu, între două personalități culturale ale lumii, care s-au născut, au crescut și s-au format, la începuturi, în acest spațiu minunat numit Banat.

Adriana Telescu – Cât de important este pentru domniile voastre locul în care ați văzut prima oară cerul (lumina) și ați auzit glasul mamei (sunetul) ?

Silviu ORAVITZAN – Da, am spus de mai multe ori, pentru mine a fost un noroc că Dumnezeu a ales să mă nasc în acel loc, în sudul Banatului, într-o localitate mică numită Ciclova Montană, situată lângă Oravița. Aici m-am trezit deasupra capului cu un cer plin de cusături, de cimilituri, de fapt de simboluri care veneau de departe. Asta m-a fascinat, mi-a determinat copilăria, a îngrădit-o, deși la început eram atras mai mult de aspectul pitoresc al locului. Cum spune Birou, Virgil Birou descriind zona, este ”o lume fără cer“, adică trebuie să te uiți pe perpendiculara pământului ca să vezi cerul. Satul este înconjurat de dealuri, de case albe, de femei care stau la taifas, îmbrăcate în negru, ca într-o tragedie greacă. În tot acest timp eu conduceam un cerc cu care mă desprindeam de pe pământ și desenam cu cercul prin aer ca într-o pictură de Chagall. Toate astea au reprezentat un noroc pentru că aceste simboluri au fost tipărite în genele mele. Târziu însă le-am înțeles rostul și am trecut la miezul luminal al lor.

Sabin Pautza – Și eu simt la fel, Dumnezeu a vrut să ne naștem și să trăim în acest ținut minunat care este Banatul. Familia mamei mele și a tatălui meu a trăit aici și am constatat mult mai târziu că acest lucru a contat enorm pentru mine, pentru că tot ce am creat a fost legat de cultura acestui loc. De la limbaj, de la obiceiuri, până la muzica pe care am cultivat-o. Când eram directorul celei mai vechi filarmonici din New Jersey, în urmă cu 20 de ani , am sărbătorit cu această orchestră centenarul, 100 de ani de la înființare. Am scris pentru acest moment o lucrare numită SINFONIETTA, care se încadrează în zona muzicii americane, pentru că trăind acolo am asimilat muzica lor. Lucrarea a fost prezentată peste câteva săptămâni și la Carnegie Hall în New York. După concert a apărut un articol scris de un mare critic muzical al vremii, care spunea în articolul său: “Aseară a fost un concert în care s-a cântat o lucrare dedicată orchestrei din Plainfield, care și-a sărbătorit centenarul. Lucrarea aparține unui compozitor care s-a văzut de la o poștă că este român.” Eu m-am străduit să scriu o lucrare americană cu charleston, cu bossa nova, cu dixiland. După câteva zile, când m-am văzut cu acest critic muzical, l-am întrebat de unde și-a dat seama că sunt român? “Eu am studiat la Paris, am fost coleg cu Lipatti, l-am cunoscut pe Enescu, am cunoscut muzica românească, așa că am putut recunoaște imediat de unde vine compozitorul și care a fost sursa de bază a inspirației lui.“

Atunci am înțeles și eu că am purtat cu mine peste tot pe unde am umblat muzica acestui popor, că eu am fost mereu un compozitor bănățean și nu am scris nimic din ceea ce am creat fără să fie legat de ceea ce am asimilat în primii ani de viață. Și dovada cea mai elocventă este că, după 60 de ani, m-am întors acasă, să trăiesc aici ultimii ani din viață, la Reșița, la Câlnic și la Moniom.

Adriana Telescu – În biografia dumneavoastră, Maestre Silviu Oravitzan am deslușit faptul că în arta plastică există un univers cromatic dincolo de orizontul ochiului, vă rog să ne vorbiți despre acest nevăzut cromatic.

Silviu Oravitzan – Când spui nevăzut, undeva se poate vorbi de arta iconică pe care o fac eu, când prin văzut ai acces la nevăzut, dar văzutul ăsta ajunge la simboluri geometrice care se reduc la patru: cerc, pătrat, crucea și centrul. Toată creația plastică până la renaștere a fost organizată pe simboluri fundamentale. Este foarte greu să vorbești de universul care ne înconjoară, care ține de viață, de moarte, pentru că întreb eu, cum poți vedea o viață atât de complexă, cum poți vorbi despre aceste date multiple prezentându-le pe o suprafață plană care are două dimensiuni: lungime și lățime. Răspunsul corect este, printr-un sistem de echivalențe. Ca în matematică, unu plus unu fac doi, ajungi la structuri matematice, la tabele matematice, dar care reprezintă ceva în realitate. Deci între țesăturile acestea de linii verticale și orizontale se creează tot linii, există ceva. Așa ajungem la simboluri. Simbolul este un întreg, ca o piatră rotundă, tăiat în jumătate. Jumătate o țin eu, jumătate dumneata și dacă nepoții și strănepoții noștri se întâlnesc vreodată, unesc jumătățile și își dau seama de înrudirea lor. Tot așa cu înțelesurile astea metafizice, datorită lor, am ajuns la cruce. Aceasta adună toate sensurile. Nu degeaba Dumnezeu și-a pus fiul în mijlocul Crucii, în mijlocul Lumii. Acesta este Centrul! Știind aceste lucruri ai acces cu date vizibile, de la lumea nevăzută la lumea văzută. Când vorbim de Lumină, putem spune că Lumina este un mesager care ne transportă în TAINA LUCRURILOR.

AdrianaTelescu – Dar în muzică, Maestre Sabin Pautza, există ceva dincolo de ceea ce putem percepe noi auditiv? Cred ca numai cei ce creează știu aceasta.

Sabin Pautza – Sigur există multe lucruri pe lângă ceea ce auzim. Lucruri care spun ceva în plus, care se adaugă la mesajul transmis. Pot să vă spun că nu am fost lăsat să fac liceul de muzică cum am vrut, tata mi-a dat de ales: avocat sau arhitect. Așa că am absolvit liceul de matematică din Reșița. Dar fără să știe el, eu după amiaza am urmat cursurile liceului de muzică, liceu care îmi poartă astăzi numele. Dar vreau să vă spun că ceea ce am învățat la liceul de matematică m-a ajutat foarte mult. Muzica este o artă temporală, spre deosebire de pictură. Muzica se desfășoară în timp. Muzica cere un ritm, ca o ființă vie. Când vorbesc despre muzică eu zic pulsul muzical, acest puls pe care eu îl disting într-o poezie, îmi dictează mie ce muzică să scriu. Când am terminat de citit poezia mă trezesc că muzica este scrisă. Dincolo de imagine, de metaforă, de mesaj, este acest puls al poeziei care este ritmul. Și dacă vrei să vorbești despre ritm trebuie să știi matematică. Coloana vertebrală a muzicii este acest ritm. Nemții spun: “la început a fost ritmul“, nu spun ‘’la început a fost cuvântul’’, cum ne învață biblia. Bineînțeles ei se referă la muzică, fiindcă în formele sale primitive, muzica este doar ritm. Sigur, sunt multe lucruri care ajung la noi în momentul în care asimilăm muzica. Eu la început am scris muzică dodecafonică, muzica fiind făcută cu ajutorul tabelului de logaritmi și al șirului lui Fibonacci. Așa am aplicat ceea ce am învățat. Apoi am trecut la muzica romantică, la muzica americană cu iz românesc. Ultima mea lucrare este un Recviem, pe care l-am scris acum, când am împlinit 80 de ani. Lucrarea se numește Recviem Baroc, fiind scrisă cu instrumentele lui Bach și Mozart. Am vrut să văd dacă eu la 80 de ani pot să scriu o lucrare pe care s-o arăt mai târziu lui Mozart și lui Bach, așa cum un pictor vrea să vadă dacă poate face un tablou ca Rembrandt sau Picasso. Sigur sunt multe lucruri care ajung la noi odată cu muzica.

Silviu Oravitzan – Foarte important este și în arta plastică ritmul, fără matematica ce susține toată scriitura semnelor, nici un lucru nu este posibil. Uite, să privim la simbolurile astea care sunt foarte vechi și care sunt solidare la marile culturi: la japonezi, la sumerieni, până la precolumbieni, transmit aceleași lucruri. Forând în curtea noastră, întâlnim atâtea lucruri similare în fiecare cultură, fără să existe o legătură palpabilă de transmitere între acestea, fără ca oamenii atâtor culturi să se întâlnească, fără să existe ca acum atâtea mijloace de comunicare. De exemplu, peste tot găsim crucea, pătratul cercul, etc…, este o apă freatică, care îmbracă toate culturile la fel.Analizând costumele noastre populare din Banat văd un romb, intrarea în romb care se face la trei pătrimi, mersul luminii care este o sinusoidă care trece prin patru stâlpi care descriu o cruce care se rotește. Crucea este întinderea noastră pe orizontală, adică satisfacerea nevoilor noastre de existență. Omul a avut întotdeauna un dor nestăvilit, privirea spre cer. Acolo este Taina. Acolo rotindu-se crucea dăm de octogon și ziua a opta. Dar drumurile acestea ale luminii, pe unde se intră, cum se intră, sunt date de un anumit ritm. Fibonacci este și la noi prezent, în arta plastică. S-a vorbit despre aceste structuri matematice care țin foarte mult de ritm. Chiar și isonul și monodia, care reprezintă o treaptă și melodia care curge este dată tot de ritm. Compozițiile în structura lor intimă țin de realitate, de matematică, de formele de exprimare umane: Sunetul și Imaginea.

Adriana Telescu – Care ar fi întrebările fundamentale ale vieții, dumneavoastră care credeți că sunt?

Sabin Pautza – Păi care mi le pun eu zilnic, cu care m-am născut și cu care voi muri. M-am întrebat și despre asta, mă întreabă și prietenii mei, de ce compun eu muzică? De unde până unde? Părinții mei nu au fost muzicieni și eu mă consider cel mai mare tâmplar dintre muzicieni. A trebuit ca toată viața mea să fac asta. Am un prieten în America, român de-al nostru, care a studiat toată viața, a lucrat ca cercetător. Venea la mine la concerte. După ce a ieșit la pensie la 75 de ani, s-a trezit că i s-a stricat ceasul Și uite așa a început să repare ceasuri și mi-a spus că îi pare rău că nu a făcut asta toată viața lui. Acum trăiește înconjurat de ceasuri, care sună, cântă și bat în ritmul timpului și este fericit. Deci de unde până unde a trebuit ca eu să fac toată viața mea muzică? Dumnezeu când ne creează ne pune în gură un diamant pe care trebuie să-l șlefuim toată viața. Nu există om căruia Dumnezeu să nu-i fi dat un dar. Eu cred că 99% din oamenii pe care i-am cunoscut au urmat calea pe care Dumnezeu le-a dat-o de la început. Este cadoul pe care ni-l face Divinitatea, darul pe care trebuie să-l cultivi până la sfârșit.

Silviu Oravitzan – Și eu cred că Dumnezeu pune în fiecare câte ceva, biblia spune talantul, pericopa. Unui om îi dă un talant, altuia două, altuia cinci și răsplătit este cel care îl înmulțește. Pentru că prin muncă, prin hărnicie și-l sporește, pe când cel care are unul și îl îngroapă, nu a făcut nimic cu el.

Și la mine nu știu de unde aptitudinea asta de-a mă apleca spre arta plastică, pentru că la mine, familia mea avea mai mult aptitudini muzicale. Chiar povesteam maestrului de străbunica și bunica mea, care cântau foarte frumos. A venit Sabin Drăgoi și a înregistrat-o pe străbunica interpretând cântece vechi. Tatăl meu era învățător, dar dirija și corul bisericesc din Ciclova Montană, altul era învățământul interbelic, altfel decât cel contemporan. Era curtat de Conservatorul din Cluj, fiindcă avea o voce superbă. Dorința lui cea mare era, ca și copiii lui, să continue pe această linie, cea muzicală. S-a lăsat însă păgubaș, după ce și-a văzut nepotul, căruia îi cumpărase o vioară, că la vârsta de 3-4 ani trăgea vioara după el, prin curte. A făcut din vioară căruță.

Cred că țin de comunicare artele astea, eu spuneam, că arta mare nu lasă urme, ea comunică de la suflet la suflet. Când spunem că s-a făcut logosul, de exemplu, când spunem izvor, el să curgă la picioarele noastre. Printr-o echivalență, citind poezia, văzând pictura, ascultând muzica, ea dispare, se pulverizează, ca de la suflet la suflet. Însă apropo de muzică, m-am bucurat de apropierea lui Sergiu Celibidache, poate e mult să spun de prietenia lui, și am discutat mult cu el pe această temă. El avea o chestie de hermeneutică și de fenomenologie a sunetului, ce înseamă timpul, veșnicia, ce înseamnă să asculți sunetul din dreapta, din stânga, maestrul știe. Lucrurile în artă au undeva un fond comun, fiindcă se adresează asumat de la suflet la suflet. Universul e foarte bun conducător de o anumită lumină.

Adriana Telescu – Sunt convinsă că fiecare dintre dumneavoastră iubiți într-un fel arta celuilalt. Maestrul Pautza are o fiică, pe Sabina, care pictează, iar Maestrul Oravitzan a fost prieten și admirator al marelui Sergiu Celibidache. Aș vrea să vorbim despre această conexiune dintre sunet și culoare. Se reflectă culoarea în compozițiile lui Sabin Pautza, putem da exemplu aici pe Modest Musorgski și suita sa de lucrări “Tablouri dintr-o expoziție” și apoi pot să-l citez pe Itten care spune: “Esența originală a culorii este un sunet ca în vis, este muzica devenită lumină”.

Sabin Pautza – Imaginați-vă că eu când scriu o lucrare și folosesc 24 de instrumente, fiecare instrument are culoarea lui. Și în vocea umană descoperim mai multe culori. O culoare are vocea sopranei, altă culoare are cea de bariton sau tenor.Dar sigur că nu este vorba de culoarea pe care o folosim în pictură, dar avem o multitudine de nuanțe și oricând putem face analogie cu pictura. Sigur că da, putem vorbi de culoare în muzică, poezie și dans. Putem vorbi de nuanțele muzicale.

Silviu Oravitzan – Când spui culoare te referi la un spațiu, la un perimetru de manifestare fizică a culorii. Impresioniștii s-au ocupat foarte mult de nuanțe și de culoare, de descompunerea culorii, de curcubeul care în totalitatea culorilor suprapuse ar fi lumina alba. Cu asta se ocupă pictura, este un instrument optic și mecanic al privitorului care duce la satisfacție maximă. De exemplu de-a sta într-un fotoliu, de a-mi bea cafeaua și să privesc natura, să fiu una cu ea. Numai că de data aceasta nu mai vorbesc de nevăzut, nu mai vorbesc de culoare, vorbesc de lumină. Fiecare culoare este un mesager al luminii, se încarcă cu o anumită cantitate de lumină, care își caută întregul. La mine foarte mult aur este proiectat pe un albastru, un albastru mai profund, după cum spunea un pictor celebru. “Daca vrei sa te uiți îndelung în crugul cerului, la zenit, vezi aureola sfinților“. Auriul este lumina care te duce în crugul cerului, întregul se compune în suflet. Și cred că acest lucru este valabil în toate artele și în muzică în mod special, nu mai este paleta colorată, ci orchestrată, este o stare care te întregește spiritual. Eu când ascult Bach simt că mă înalț, mă ridic. Fiecare simte după puterile lui de înțelegere.

Sabin Pautza – Aș adăuga ceva, da, eu când orchestrez simt că pictez cu sunete, adică lucrez cu atâtea nuanțe și cu atâtea sunete și feluri de lumină, încât devine o disciplină esențială pentru un creator de muzică. Au fost compozitori mari care nu orchestrau, nu aveau talentul orchestrației, din diferite motive. Sau au fost orchestratori mari, un Respighi, pe care dacă îl studiezi în amănunt nu rămâi cu mare lucru, vorbind despre el în calitate de compozitor. Dar a creat o școală de orchestrație. Beethoven, pentru că a scris toate lucrările lui mari când nu mai auzea, el nu a putut să se perfecționeze ca un orchestrator. Nu ai cum! În calitate de compozitor, eu pot învăța ascultându-mi propriile lucrări. Și asta am făcut mereu! Dar Beethoven nu a putut să facă asta, fiindcă nu auzea și a rămas la nivelul la care rămâne omul care nu aude. Sau un pictor care nu vede. Vă imaginați cum ar fi?

Concluzia este că eu pictez cu sunete atunci când scriu o lucrare pentru diferite instrumente.

Silviu Oravitzan – Apropo de un pictor care nu vede, dumneavoastră ați plecat de la muzicieni, de la Beethoven. Chiar, un pictor care nu vede, vorbim la modul metaforic, să poți să îți construiești în interiorul tău o lume de forme și culori. De multe ori asta încurcă, este prea mult, prea bogat, prea multe senzații ca să poată să fie ordonate. Ați vorbit de Beethoven, care neauzind, poate pierdea nuanțe.

Sabin Pautza – Nimeni nu a scris cvartete ca Beethoven, nimeni nu a scris muzică de pian cum a scris Beethoven. Dar pentru că și-a pierdut auzul foarte devreme, nu a putut să facă ce am făcut eu toată viața. Să învăț din greșelile mele, ascultându-mi creațiile. Ascultând propria ta muzică devii mai bun și simți că încă este loc de mai bine!

Adriana Telescu – De ce ați introdus în numele domniilor voastre “tz-ul”, este mai nemțesc, este mai din Banat?

Silviu Oravitzan – La mine este simplu. Expunând mult în străinătate îmi scriau mereu numele cu „tz”, apoi în America când numele meu era scris corect, ei pronunțau altfel decât era normal și atunci a rămas așa, s-a consacrat Oravitzan, numele pe care toată lumea îl pronunță la fel.

Sabin Pautza – Pentru că toată lumea pronunța greșit numele meu, și mă botezau “Panta, Penta etc…”, mi-am adus aminte de Tristan Tzara și de alții care își scriau numele cu “tz” și am zis că Pautza sună bine. Am venit apoi acasă, la Câlnic, cu un afiș de la un concert de-al meu pe care aveam de data asta numele scris cu „tz”. Cine-i ăsta a întrebat tata Ghiță? Cu numele ăsta tu la mine în obor nu te mai bagi! Dar pentru că la străini nu există “ă”, nu pronunțau nici acum pe deplin corect, dar este mai aproape de realitate.

Adriana Telescu – Timpul reprezintă și ritmul suspus propriilor trăiri, timpul artistic este cel care deformează timpul istoric. Cum ați vorbi despre timp raportându-vă la opera dumneavoastră?

Silviu Oravitzan – Frumoasă întrebare, TIMPUL… Sigur că timpul nu mă preocupă numai ca artist, ci în primul rând ca om. Nici o ființă rațională nu consideră timpul infinit. Timpul înseamnă devenire și “plinirea” timpului nu este veșnicia. Și aici fiecare cu părerea lui. Pentru mine faptul că m-am născut creștin este un noroc și faptul că „plinirea” timpului înseamnă Mântuirea. Atunci când ajungem la ușa împărăției, toți sperăm ca măcar în tindă să avem loc. În particular vorbind despre timpii din muzică, Sabin Pautza a spus că înseamnă ritm, puls, viață. Dumnezeu de aia și-a pus fiul pe cruce. În biblie însă Hristos este viu, este contemporan cu mine.

Sabin Pautza – Muzica este o artă temporală și este mai mult decât aș zice că timpul este luat ca element pe care îl folosim mereu. Vă dau un exemplu, nimic nu schimbă mai mult caracterul unei lucrări muzicale decât tempoul, tempo înseamnă timp în italiană. Eu pot schimba tempoul, să fac dintr-un marș funebru un scherzo, o glumă muzicală sau invers. Pentru asta noi trebuie să specificăm cât de repede sau de rar se va interpreta această lucrare. Eu trebuie să sugerez viteza cu care se cântă muzica, altfel schimbi mesajul pe care vrei să-l transmiți. Autorul vede idei și le transformă în muzică.

Adriana Telescu – Vorbind despre Sabin Pautza, studentul său, Alex Vasiliu, ne spune: ”Autorul vede idei și le transformă în muzică, acestea eliberează lumina din adâncul ființei”. La Silviu Oravitzan ideile devin vise colorate, “lucrările sale aduc pe simeze lumina ce va să vină, lumina unică, lumina necreată a lui Dumnezeu“. Să înțeleg că totul pornește de la credința pe care o poartă artistul în sufletul său?

Sabin Pautza – Eu mă consider un om binecuvântat fiindcă Dumnezeu mi-a făcut acest dar. Tu vrei să faci din copilul tău ceva, dar el are darul lui, care trebuie descoperit. Dumnezeu hotărăște ce vom face, el ne înzestrează pe fiecare cu câte un dar.

Silviu Oravitzan – Vorbeam despre timp și despre veșnicie, veșnicia dispune de un anumit timp liturgic. Liturghia curge spre Înviere, nu înspre moarte ca timpul fizic. Vorbim de lumină și vedeți, aici în estul Europei, unde m-am născut eu, este o lumină aparte. Aici în est contează foarte mult Hristosul înviat. Sfântul Pavel spune: “Dacă nu învia Hristos, eu nu eram creștin”. Este foarte importantă lumina de pe cruce.

Diferența dintre est și vest este cea a luminii cristice.

Noi suntem mai aproape de Hristos, de învierea lui Hristos. În vest se amplifică foarte tare biblia după Ioan, iar în est, în biblia după Marcu, sunt puse în evidență chinurile lui Iisus, sacrificiul de pe cruce. Părintele Stăniloae spune foarte frumos că este ca un nucleu care atrage lumina prin razele care se unesc și cu cât ești mai aproape prinzi esența. Rugăciunea este foarte importantă, datorită acesteia ne apropiem de Dumnezeu Tatăl. De aceea am spus că timpul liturgic curge înspre lumină. Omul devine lumină. Asta este șansa noastră și viața noastră de dincolo. Ca și creștin, am această șansă.

Adriana Telescu – Cum vă simțiți, Maestre Sabin Pautza, aici, în lumina lucrărilor lui Silviu Oravitzan?

Sabin Pautza – Mă simt extraordinar, pentru că înțeleg mesajul. Fiecare imagine de aici îmi spune ceva. Nu știu dacă este același mesaj pe care vrea să mi-l transmită artistul, dar mie fiecare imagine de aici îmi spune ceva. Eu voi pleca de aici cu imaginea lui Iisus. Orice element din această expoziție mă trimite cu gândul la Divinitate. Iisus este fratele meu pentru că avem același părinte, pe Dumnezeu. E un tablou aici care spune: “Îndrumă-mă, miluiește-mă, luminează-mă“. Sigur nu mă mir dacă artistul a vrut să spună altceva, dar important este ecoul pe care eu îl aud privind aceste lucrări. Eu am iubit arta vizuală în toate formele ei, așa cum iubesc un apus de soare sau un copac înflorit din grădina mea. Este vorba de arta vizuală pe care eu o consider sora artei auditive.

Adriana Telescu – Am înțeles că iubiți muzica, că v-ați înțeles foarte bine cu Maestrul Sergiu Celibidache, care v-a considerat ca pe un fiu, și că ați auzit de Sabin Pautza cu mult înainte de-al cunoaște. Ce reprezintă pentru dumneavoastră arta creată de Maestrul Sabin Pautza?

Silviu Oravitzan – Pe Sabin Pautza îl știu demult, de la părintele meu. Tatăl meu îi interpreta piesele, se lăuda cu Sabin Pautza. Știu că a colaborat mult cu “Madrigalul”, cunosc compozițiile lui, el spune aceleași lucruri, dar cu alte mijloace. Sufletul lui trece în sufletul meu prin muzică, cu mijloacele lui sonore. Ca spirit, ca enunț. Cunosc și vorbesc cu admiratori ai dânsului din lumea muzicii, Sanda Guțu și Cristian Mandeal, care mărturisește că Sabin Pautza este un mare orchestrator, unul care cunoaște tainele, dar are și știința armoniei. Îl felicit pentru tot ce a făcut și îi doresc mulți ani în putere și sănătate!

Adriana TELESCU
Fotografii Adriana Telescu