Tanda pe manda

Oamenii spun, de obicei,“tanda pe manda” atunci cînd vor să evidenţieze că n-au ieșit nici pe plus nici pe minus. Cam aşa a fost şi week-end-ul televizat în care toate canalele de ştiri s-au înghesuit, care mai de care, să “pună în operă” nunta Olguţei din Bănie.

Habar nu am ce plus informativ a adus acest eveniment, dar am văzut imagini cu oameni politici de la Putere coborînd din maşini, imagini din sala de la Işalniţa, barul cu dulciuri şi alte imagini de dans, mă rog, ca la nuntă! Din punctul meu de vedere, televiziunile de ştiri şi-au dat un nou examen de neputinţă, şabloane şi lipsă de profesionalism. Aaa, dacă era prezentă Antena Star, sau Taraf TV, alta era situaţia, dar să difuzezi tu, televiziune de ştiri, pe larg, nunta fostului ministru al muncii, mi se pare de tot kkt-ul! Dar, din moment ce reportajul, emisiunile de anchete, dezbaterile cu conţinut, problemele cu adevărat importante pentru construcţia şi consolidarea unei societăţi româneşti democratice au dispărut din grile, CEVA trebuie să le ia locul! CEVA care să stîrnească vulgul! “Să facem lucruri”, vorba unui personaj morbid, de cartier, care se lăfăie în presa locală!

Şi vulgul înjură! Bine, înjură oricum, dar mai apăsat, mai printre dinţi, mai expresiv, ori de cîte ori vede pe micul şi platul ecran personaje supuse oprobriului public. Dacă aş fi politician (mulţam lui Dumnezeu că nu sînt!) de opoziţie, aş rosti cu obidă prefăcută în glas, la oră de maximă audienţă: “Vedeţi cum se lăfăie ei, îmbuibaţii ăia, şi ţara moare de foame”… “Ţărişoara mea…”, vorba lui Caragiale! Evident, remarca este susţinută, împinsă, rostogolită, accentuată şi bine punctată, multiplicată de N ori, pe reţelele de socializare. Dacă aş fi politician la putere (vezi paranteza de mai sus!) NU aş fi permis televiziunilor să se apropie de sindrofia privată! Să nu dau apă la moară celor ce-mi vor pielea în băţ! Decît dacă dorinţa mea de publicitate este atît de mare încît nu contează consecinţele electorale! S-au mai văzut cazuri!

Dar cum sînt politicienii, aşa şi jurnaliştii! Atunci cînd jurnalismul este practicat la nivel de amator, și temele abordate și lansate ca agendă de discuții în spațiul public oglindesc capacitatea de percepție a autorilor.

Privind în urmă, regăsim un model al profesiei, cu un corp al jurnaliștilor, o breaslă în sensul de specialiști certificați. Studii de specialitate sau conexe, o legitimație/atestare care îți dădea apartenența la meseria de jurnalist, reguli de redactare însușite, control redacțional, pe alocuri legislație de reglementare. Toate acestea făceau ca produsul jurnalistic să fie un produs minim verificat la calitate înainte să fie scos pe piață. Departe de nevoia de vizualizări și click-uri care să-ți hrănească orgoliul de… creator! Pentru că, trebuie să recunoaștem, jurnalismul este o meserie de orgolii!

În Franța, de exemplu, se menţionează în lege că, pentru a beneficia de statutul social de jurnalist, trebuie să fii recunoscut ca profesionist, adică jurnalismul să fie activitatea principală, desfăşurată regulat şi care să asigure peste 50% din venituri. Adică, dacă ești polițist, inspector agricol, manager într-o instituție sau fotbalist, și încasezi venituri pentru acest gen de activitate, dar din pasiune nestăvilită pentru cuvîntul scris, sau din dorința de a cîștiga notorietate, scrii la gazetă, pe blog, faci lucruri la televiziune sau în radio – în speță moderezi o emisiune, NU TE NUMEȘTI JURNALIST!

În România de astăzi, oricine se poate declara jurnalist și pentru asta nu e nevoie de acreditare specială, ceea ce face profilul jurnalistului problematic, iar domeniul supus unei democratizări extreme. Practic, orice cetățean poate îndeplini rolul unui jurnalist, iar impostura, interesele personale și tehnologia au făcut ca granițele între cel care producea contentul și cel care îl asimilează să se șteargă.

De cînd cu explozia internetului şi apariţia blogurilor, orice secătură analfabetă se crede ziarist. Analfabetismul agresiv, însă, se manifestă cu precădere în primitivismul civilizator din județele uitate de Dumnezeu.

Sigur, consumatorul ar trebui să decidă ce anume consumă. Dar consumatorul are același grad de cultură și vanitate ca moderatorul care face lucruri, nu jurnalism, și care transferă o cantitate uriașă din incultura și frustrările personale către, să zicem, ascultătorul fără apărare din bucătărie. Cel mai grav este atunci cînd făcătorul de lucruri se află sub sigla unui post național ce ar trebui să fie asimilat cu absolutul!

A face lucruri a devenit similar cu a face conținut pentru click-uri! Din păcate, EI sînt cei care vorbesc încă în numele jurnaliștilor… Astfel de oameni transmit nunţile politicienilor din Bănie!