Țara în care marii artiști sunt bătuți pe stradă!

Suntem țara unde marii noștri artiști, cu care se mândrește o lume întreagă, sunt bătuți pe stradă! Nu mă așteptam ca o brută din Arad să recunoască pe unul dintre cei mai mari dirijori și compozitori contemporani români ai lumii, dar să lovești cu sălbăticie, așa, pentru nimic, o persoană în vârstă este degradant și dezumanizant. E mizerabil. Când am devenit așa, oameni buni? Cum? Cine ne-a adus aici? Sunt întrebări lovite de un retorism sălbatic, pentru că nimănui nu pare să-i pese că violența stradală, și nu numai, a devenit un fenomen aproape omniprezent, un dat, un întunecat destin.

I s-a întâmplat nimănui altuia decât marelui dirijor și compozitor Sabin Păuța, la Arad, într-un oraș pretins civilizat. Nici nu mai are rost acum să spunem cine e Sabin Păuța. De numele lui se leagă o carieră de geniu în Statele Unite și în toată lumea. A dirijat în mai toate capitalele mondiale ale muzicii, a compus și a condus mai bine de 20 de ani prestigioasa filarmonică din Plainfield, New Jersey, iar un liceu foarte bun de artă poartă numele său. Repet, nu e cazul aici să spunem ce reprezintă acest artist care ne-a făcut marea onoare să revină în locurile sale natale, deși putea să rămână oriunde în lume. Este însă cazul să spunem că nu poți lovi cu pumnii și picioarele în plină stradă un senior venerabil, indiferent cine ar fi el. Și dacă ar fi fost un om al străzii, nu e posibil să faci asta. Cu nimeni, niciodată, în nicio condiție și cu niciun pretext. Societatea umană a trecut prin zeci de mii de ani de civilizație, forjându-se treptat, sub focul greu al nevoilor de supraviețuire. De aceea, e greu de crezut că ne mai putem manifesta ca niște troglodiți. Dar uite că se poate.

Maestrul Sabin Păuța n-a făcut decât să parcheze la un hotel din Arad, unde era invitat la o manifestare muzicală. Nu era hotelul unde fusese cazat, deși trăsese ani de zile la această unitate de cazare. Atunci un individ, un asemenea troglodit, s-a apropiat și i-a cerut (nici nu vreau să mă gândesc pe ce ton) să mute mașina. Maestrul l-a rugat, conform propriilor declarații, să-l lase câteva minute până sună să identifice hotelul bun. Individul, însă, s-a năpustit asupra lui, lovindu-l cu pumnii și cu picioarele, drept parte a unui „dialog” probabil convingător pentru creierul său lejer din cutia craniană. I-a spart nasul maestrului și i-a rupt niște ligamente la genunchi. Ce dracu putea să-ți facă, mă, un om respectabil, un om în vârstă, până la urmă, să te porți așa? Așa faci și acasă? Îți bați nevasta, copiii, te încaieri pentru locul de parcare? Îți agresezi colegii?

Scriu aceste rânduri cu amărăciune și mă gândesc la maestrul Păuța, cu care tocmai vorbisem puțin cu câteva zile în urmă, un om de o căldură și o bonomie extraordinare, o persoană bună, un artist desăvârșit. Cu ce merita asta? Nici măcar n-a dorit să depună plângere, dar poliția a dechis un dosar și va cerceta în continuare faptele. Știu însă ce se întâmplă într-un suflet sensibil, care a dat lumii atâta frumusețe. Știu cum poate părea la un moment dat lumea frustă, grobiană, plină de golani, unui asemenea spirit. Numai că tot un spirit ca al maestrului Păuța se poate autovindeca, are tăria de a „pune la spate”, așa cum chiar domnia sa spune, o asemenea cretină întâmplare. Problema însă e una a societății bolnave în care ne-am transformat și pe care, pe zi ce trece, aproape că nu o mai recunoaștem. Nu poate sta lângă fiecare dintre noi un polițist sau un jandarm, asta e cert. Și atunci, ce facem pentru a ne vindeca de barbarisme? Poate cineva, vreodată, va răspunde la această biată întrebare.