Ţara lu’ Peşte prăjit
De vreo două zile, pare-se că a-nceput să spumege marea, până acum atât de liniştită, a sectorului bugetar. Mai pe şleau spus, liderii de sindicat s-au pornit să facă spume, să tune şi să fulgere, să intre, cum s-ar zice, în stare de furtună. Cu guri mari şi cu un tupeu nemărginit şi de neimaginat într-o ţară cât de cât sănătoasă la cap, liderii de sindicat îşi permit să tragă de urechi miniştri şi să ameninţe în stânga şi-n dreapta, după ce, până în urmă cu nici şase luni, lingeau tălpile guvenanţilor, într-un cuvânt să facă legea după bunul lor plac. Iar bunul lor plac este unul singur – să fie pe placul armatei de bugetari cărora nu le mai ajung privilegiile câştigate pe seama unui sector privat costeliv şi sleit, de multă vreme, de puteri.
Năuciţi de ultima lovitură de măciucă primită în moalele capului, prin trimiterea în şomaj tehnic a unui milion de oameni şi lăsarea, pur şi simplu, pe drumuri, a altor 200.000 dintre ei, angajaţii din mediul privat îşi ling rănile şi se-aşteaptă la ce e mai rău. Şi, după cum îi cunosc eu, pentru că de 30 de ani sunt unul de-al lor, probabil că nu peste multă vreme au să-nceapă să mârâie pe la colţuri, aşa cum au făcut românii în ’89. Parodia de capitalism din zilele noastre seamănă ca două picături de apă cu caricatura de comunism pe care am traversat-o vreme de 45 de ani. Dictatura a fost doar înlocuită cu una sindicală, iar nomenclatura, de cea bugetară.
Şi vin sindicaliştii şi încep să agite apele că, vezi Doamne, guvernul vrea să-i trimită, două săptămâni pe lună, şi nu înţeleg de ce doar atât, pe bugetari în şomaj tehnic. Acum, exact acum, ultimele statistici spun aşa, că România are – sau avea până acum vreo două săptămâni – 6,9 milioane de angajaţi în mediul privat, din care 1,2 milioane cu salariul minim pe economie, 1,4 milioane de bugetari cu salarii obeze şi 5,1 milioane de pensionari. Din toate cifrele astea, aia de 6,9 milioane nu e apărată de nimeni. Nimeni nu-i sare în ajutor. Cifra se usucă încet dar sigur, iar celelalte înfloresc şi prind culori în obraji. Iar sindicaliştii, mai cu stropitori, mai de-a dreptul cu furtunul, le udă la rădăcină. Dar se va termina ea şi apa odată şi-odată…
Şi nu e bine. Nu e bine deloc ce se-ntâmplă. La bătrâni ne uităm deja urât numai la gândul că în septembrie au să strige ca apucaţii să li se mărească pensiile aşa cum li s-a promis, privaţii au să ajungă să-i înjure pe bugetari, şi toată lumea să-i urască pe cei cu pensii speciale. Ceea ce e rău pentru orice ţară, cu atât mai mult pentru una ca România, şi mai ales acum, când Coronavirusul ne dă, tuturor, vieţile peste cap.
În alte condiţii, aş fi spus că trăim în Ţara lui Papură-Vodă, dar asta era pe vremuri. Aşa că am să-i zic în ton cu vremurile moderne – Ţara lu’ Peşte prăjit.
