Veorica şi unitatea de monolit

Bărbaţii din PSD se revoltă. Care cum pot, răfuindu-se cu cei care astăzi au pâinea şi cuţitul. Adică, fac şi dreg într-un partid în care, după încarcerarea lui Liviu Dragnea, disciplina nu mai reprezintă o regulă de care trebuie ţinut seama. Şi nu doar disciplina, ci şi respectul faţă de cei cu care au câştigat campanii electorale.

În timpul congresului extraordinar de sâmbăta, Marian Oprişan a trăit şocul vieţii sale. A fost huiduit de o parte a salii mai ceva ca la galerie în momentul în care a vrut să vorbească la microfon. Aşa ceva ar fi fost de neimaginat în urmă cu un an, doi. Oamenii, pesediştii, cum ar veni, i-au cerut să plece, în timp ce baronul de Vrancea era când cu urechea la sala veselă, când cu ochii la Viorica Dăncilă, rugând-o parcă să-l scoată din rahat. În cele din urmă a realizat că era mai bine să tacă, ceea ce a şi făcut, retrăgându-se de la microfon în aplauzele ironice ale celor ce-l contestau. Sigur, nu toată sala l-a huiduit, să fi fost câteva zeci sau poate sute de persoane cărora Oprişan le stătea în gât. Nu asta a contat, ci faptul că în „unitatea de monolit“ a partidului a apărut o fisură. Până la congresul ăsta extraordinar nu ştiu să se mai fi întâmplat vreodată aşa ceva. Şi nu doar cu Oprişan. Cel puţin în mandatul lui Liviu Dragnea. Cârcoteli pe la colţ au tot fost, dar huiduieli, nu cred.

O altă fisură apărută în unitatea partidului, a venit la trei zile după alegerile de sâmbătă. Liviu Pleşoianu, pe care l-au votat doar vreo 700 de pesedişti, de trei ori mai puţini decât pe Viorica Dăncilă, nu s-a împăcat cu situaţia şi i-a transmis de la obraz acesteia: „Dacă mâine nu mai sunteţi premier, veţi fi ovaţionată în congres la fel ca domnul Oprişan“. Mai sarcastic de atât nici că se putea. Cu orgoliul rănit, Pleşoianu rumegă greu înfrângerea. Dacă ar fi fost în competiţie cu un bărbat, vechi pesedist, de notorietate, treacă-meargă, dar aşa… Să fii umilit de una ca Viorica Dăncilă şi să te cheme Liviu Pleşoianu, e prea de tot.

La câte orgolii şi la câtă lipsă de fair-play sunt în politică ne aşteptăm la alte răbufniri şi, implicit, la noi fisuri căci, nu-i aşa?, unitatea, fie ea şi de monolit, depinde până la urmă de interesele personale ori de grup ale unor indivizi ce-şi spun politicieni.