Vineri, 10 martie

Dimineaţa zilei nu anunţa nimic deosebit. Aşteptam informaţii referitoare la noile evoluţii de la Artemovsk, acolo unde armata privată a lui Prigojin a trimis la Bandera zeci de mii de militari ukraineni, forţaţi de comandanţii lor să lupte într-o bătălie fără şanse. Despre mercenari scriam în urmă cu 13 ani, că reprezintă o normalitate a războaielor de-a lungul istoriei, iar armatele naţionale sînt doar o paranteză în această normalitate. Voi reveni pe această temă. Pînă una-alta, 10 martie (1831) este data de naştere a Legiunii Străine Franceze. Monsieur Legionnaire s-a născut printr-un decret dat de Regele Ludovic-Phillipe de Orleans al Franţei şi a fost creată pentru voluntarii străini care, după Revoluția franceză din iulie 1830, nu mai aveau voie să se înscrie în armata franceză. După o perioadă de glorie romantică, astăzi atracţa Legiunii este umbrită de numeroasele Companii Militare Private care şi-au făcut apariţia după căderea Cortinei de Fier, de o parte şi de cealaltă a acesteia.

Cum spuneam, vineri. “Vinerea ciudată”, ar fi scris jurnalistul, teleastul şi scriitorul timişorean Constantin Mărăscu. Mass-media internaţionale vorbeau sau în băşcălie sau apocaliptic despre ceremoniile de la Beijing de preluare de către Xi a celui de-al treilea mandat. Presa occidentală cînd nu se referă la China ca la Cel de-al doilea Cavaler al Apocalipsei, după Rusia lui Putin, găseşte fel de fel de nuanţe care să încerce să o arunce în ridicol! La noi, ca de obicei, “experţi în securitate” anunţau că intenţiile lui Vladimir Putin sînt de a ocupa întreaga Europă de Est… “Şi România”? Şi România. Aşteptam, care va să zică, veşti de la Bahmut, cînd fluxurile agenţiilor de ştiri s-au încins. Cîteva bănci americane pierdeau miliarde de dolari pe oră, iar şeful Pentagonului tocmai l-a asigurat pe Bibi Netanyahu, cel care sfidează voinţa poporului evreu de a trăi în pace sub Muntele Măslinilor, că Israelul are mînă liberă să atace Iranul. Duşmanul de moarte al sionismului şi aliatul Rusiei împotriva căruia SUA şi Israelul au desenat, în ultimii ani, un cerc de aliaţi anti-iranieni în Orientul Mijlociu. Printre aceştia se afla Arabia Saudită, cu care Iranul se luptă de cîţiva ani în Yemen, război proxi, cum se spune acum, în ediţia de Hollywood, Ukraina. O producţie care nu este “corectă politic” din punctul de vedere al spălătoreselor americane, pentru că este un război între albi!!!

Tocmai cînd un nou fior rece şi aproape nuclear îmi trecea pe şira spinării, apare ştirea zilei. Vineri, în ziua sfîntă a Islamului, sub medierea… Chinei, Iranul şi Arabia Saudită, adică şiiţii şi sunniţii, au făcut pace! PACE! Iranul şi Arabia Saudită au convenit în urma tratativelor să reia relaţiile diplomatice şi să redeschidă ambasadele şi reprezentanţele diplomatice într-un interval de maximum două luni. Cele două ţări şi blocuri religioase au rupt relaţiile în 2016, după atacarea misiunilor diplomatice saudite de către manifestanţi în Iran în urma executării de către Riad a unui important cleric şiit. Teheranul şi Riadul susţin tabere rivale în mai multe conflicte din regiune, mai ales în Yemen. Iranul are o influenţă preponderentă în Iraq şi Liban şi sprijină regimul preşedintelui Bashar al-Assad în Syria.

Deşi au salutat cu jumătate de gură reluarea relaţiilor diplomatice, Statele Unite nu sînt cele mai fericite! „Vom vedea. Trebuie într-adevăr să vedem dacă Iranul îşi va îndeplini obligaţiile legate de acord. Acesta nu este un regim obişnuit să se ţină de cuvînt”, a spus John Kirby. Acordul de pace, mediat de China, conduce Beijingul în salonul principal al Orientului Mijlociu şi poate înlocui petrodolarul cu petroyuanul! China este cel mai mare importator de petrol şi gaze naturale din Arabia Saudită şi Iran, iar conflictul între cele două state ar fi putut dăuna economiei chineze. Şi ambiţiile de David ale lui Netanyahu au fost frînte, pentru moment. Bibi, care are mari probleme interne şi este contestat de cea mai mare parte a populaţiei Israelului, pentru politicile sale agresive şi anti-democratice, şi-a dorit “din pruncie” un război cu Iranul.

Acordul Teheran-Riad arată că Beijingul este pregătit să joace un rol de lider în regiune, „o victorie diplomatică pentru China şi o ruptură semnificativă faţă de abordarea regională pe care a adoptat-o pînă acum”, subliniază Jonathan Fulton de la Consiliul Atlantic. O schimbare de paradigmă, care urmăreşte, printre altele, „contestarea dominaţiei Statelor Unite în Orientul Mijlociu”, consideră el. Prezența chineză în regiune este motivată în primul rînd economic. Între 1990 și 2019, importurile chineze de petrol din Orientul Mijlociu au crescut de zece ori. În perioada 2019-2020, țările din Golf au furnizat 40% din petrolul importat de China, dintre care 16% din Arabia Saudită. Iraqul, o țară unde SUA au injectat mii de miliarde de dolari, este printre primii cinci furnizori de petrol ai Chinei, în timp ce Iranul este pe locul opt. Și nu este vorba doar despre energie. Marele proiect de infrastructură al Noului Drum al Mătăsii a făcut ca Beijingul să devină principalul investitor în regiune și cel mai important partener comercial pentru 11 țări de aici, printre care Egipt, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite.

Aşa stînd lucrurile, judecata de vineri arată astfel: Imperativele economice ale Chinei în Orientul Mijlociu, împreună cu diplomația necesară pentru menținerea relațiilor, explică mult din medierea chineză în regiune.

SUA și China au interese diferite în Orientul Mijlociu. Hegemonie vs. comerţ, iar China își va urmări obiectivele indiferent de dorințele Washingtonului, căutînd să aibă relații bune cu toarte țările din regiune. Rezultatul va fi o mare luptă pentru influență între SUA și China. Rusia lui Putin, răul suprem, va fi înlocuit cu pericolul galben, dragonul de foc blablabla şi orice alte denumiri apocaliptice va mai inventa propaganda. Pînă atunci… Slava!