Viorica, mai bărbat decât toţi bărbaţii…
E oficial: Viorica Dăncilă a fost desemnată candidatul PSD pentru alegerile prezidenţiale din luna noiembrie. „Bă, eşti prost?“ „Bă, eşti nebun?“ Cum s-o pui, bă, pe Viorica să candideze? Alt pesedist mai breaz nu au găsit şi ăştia ori vor cu tot dinadinsul să se facă de rahat? Acu’, dacă a fost bună să conducă un guvern şi un partid, de ce nu ar fi bună să conducă şi o ţară? De condus, ca de condus, dar cum îşi pot imagina pesediştii că una ca Dăncilă ar putea câştiga cursa pentru Cotroceni? Că, vorba aia, acolo se concurează, nicidecum nu te numeşte cineva pe funcţie.
La congresul extraordinar de la Bucureşti, Dăncilă a făcut show. A intrat în sală pe acordurile melodiei „Eye of the Tiger“, ca la marile meciuri de box profesionist, a ţinut un discurs năucitor, despre oameni, încredere, unitate, ţară şi popor, despre misiunea ei istorică, aceea de a ajunge prima femeie preşedinte a acestei ţări, l-a invocat pe Dumnezeu, reamintindu-le celor care au albit-o cu atâtea pupături că e născută într-un orăşel mic şi sărac, sărac e şi în guvernarea ei, că a plecat de jos, dintr-o familie modestă, că iubeşte oamenii, nu ca Iohannis şi Barna, care doar se folosesc de ei. Şi a încheiat cu o replică ruptă parcă din filmele indiene: „Sunt mai puternică decât toţi aceşti bărbaţi, care nu fac altceva decât să ţipe de pe margine“. Poporul pesedist a tropăit şi a lăcrimat în acelaşi timp, sala, ca o mare de ghiocei transfiguraţi de mesajul tulburător transmis de la tribună, a aclamat-o, a mânat-o de la spate ca să prindă curaj în alegeri şi a jurat că ori ce-ar fi, tot pe ea o va iubi. Ce mai contează că şi lui Dragnea i-au spus la fel, iar acum s-au dezis de puşcăriaşul din spatele gratiilor!
Mare sărbătoare, mare, zi însemnată pentru stânga românească, în care PSD se pregăteşte din start să piardă cea de-a doua mare bătălie electorală a anului. O face cu zâmbetul pe buze, mai hotărât ca niciodată, bătându-şi joc de istoria unui partid care nu a coborât niciodată atât de ruşinos în sondaje. Cei care au propus-o să candideze, dar şi cei care au susţinut-o la congresul extraordinar, parcă sunt atinşi de masochism. Altfel nu se explică cum au ajuns să-şi trăgă plăcerea de a vorbi atât de înălţător despre Viorica şi de a crede în izbânda ei, din drama ce stă să se consume cu mult înainte de alegerile prezidenţiale.
