Zorii noi ai politicii franceze

Scrie jurnalista Marcela Feraru, trăitoare în Parisul Luminilor, că interviul de aseară, 1 decembrie 2021, cu candidatul la preşedenţie Eric Zemmour, difuzat de TF1, a captat peste 30,1% din totalul audienţei măsurate în Franţa, adică 7,4 milioane (!) de telespectatori, mai mult decît orice discurs al lui Macron, mai mult decît un meci de fotbal! Presa franceză mainstream nu precupeţeşte nici un efort pentru a-l desfiinţa pe Zemmour, cere nu este doar jurnalist şi scriitor, ci şi candidat la prezidenţiale, într-o Franţă măcinată de angoase de dreapta şi dorinţe de stînga, cu 6 luni înainte de alegeri. O atitudine pe care am mai întîlnit-o în 2016, în SUA, atunci cînd presa mainstream se transformase în goarna de propagandă a familiei Clinton în detrimentul candidatului Donald Trump. Nici chiar presa republicană, ca FoxNews, de exemplu, nu l-a susţinut pe Trump în campania electorală, preferînd să aibă o atitudine moderată.

Este de consemnat nu doar ca poziţie de inventar ci, mai ales, ca model de evoluţie pe o Dîmboviță năclăită şi mocirloasă.

În 2016, publicaţia franceză Le Courrier International sintetizeaza reacţiile “profund şocate” ale principalelor publicaţii din SUA, care de altfel i-au fost ostile lui Trump în timpul campaniei electorale. Republicanul The Washington Post, de exemplu, vedea corect în rezultatul scrutinului o victorie “a alegătorilor rurali şi a zonelor industriale neglijate, care se consideră abandonate de elita politică”. La cîteva ore dupa ce a devenit limpede că Donald Trump a cîștigat alegerile în fața lui Hillary Clinton, The Washington Post, a publicat un editorial echivalent cu o spovedanie a presei de mainstream din SUA: ”Scurt și la obiect, presa a ratat știrea. În cele din urmă, un număr uriaș de alegători americani au vrut ceva diferit. Deși acești alegători au urlat că vor altceva, jurnaliștii nu au ascultat. Nu au priceput”, scria The Washington Post. „Nu au priceput că mulțimile uriașe și entuziaste de la mitingurile lui Trump se vor transforma în multe voturi. (…) Jurnaliștii – oameni cu facultate și în mare parte liberali – locuiesc în marea lor parte în New York, Washington D.C și pe coasta de vest. Deşi am relatat despre marile state republicane pentru cîțiva ani sau am făcut cîte un interviu cu niște mineri sau șomeri, nu i-am luat în serios. Sau nu îndeajuns de serios. Iar Trump – care i-a numit pe jurnaliști corupți și scursuri – ne-a alienat și mai mult, încît nu am mai putut vedea realitatea din fața ochilor noștri. Am continuat doar să ne uitam pe site-urile noastre favorite de prognoză politică și ne-am simțit siguri, chiar dacă toată lumea știe că rezultatele sondajelor nu înseamnă voturi. Să fim bine înțeleși. Este o greșeală monumentală a presei. A fi umilit nu este ceva plăcut, însa va trebui să digeram asta în săptămînile și lunile ce vor urma, poate chiar ani de zile”, scrie The Washington Post, la cîteva ore după alegerile din 2016.

Au învățat jurnaliștii americani de mainstream ceva din lecția primită în 2016? Nu, jurnaliștii au rămas închiși în turnurile lor de sticlă și oțel din marile orașe ”progresiste” de pe Coasta de Vest și cea de Est și au ignorat în continuare ce se întâmplă în restul țării. Să fie vorba de ignoranță sau incompetență? Poziția The New York Times, The Washington Post sau a CNN a fost asumată limpede – patru ani de atacuri concertate împotriva administrației Trump ce au culminat cu cea mai veninoasă campanie electorală din SUA. Patru ani de ignorare deliberată a unei jumătăți din populația Americii, a problemelor, lipsurilor și îngrijorărilor ei și axarea excslusivă pe o generație ”progresistă” a țării, după chipul și asemănarea căreia ar trebui ca noua administrație, Biden, să transforme, cu ajutorul presei, întreaga țară. Presa americană a ales limpede între jurnalism și politică, redacțiile marilor publicatii au devenit focare de progresism de sorginte neomarxistă, după cum au arătat scandalurile și adevăratele epurări ce au avut loc la The New York Times.

În România, garda, deocamdată se amuză copios, iar presa mainstream – ca de altfel întreaga presă – a devenit un simplu birou de propagandă politică. Ne spuneam că, după Băsescu, mai rău nu se poate! Ba, s-a dovedit că se poate, Iohannis, dincolo de propagandă, dovedind că este un personaj execrabil! Mai rău decît Iohannis? Dracu ştie, pe marginea terenului se pregătesc: Cîţu, Şoşoacă, Cioloş, Barna, Gorghiu, Ciolacu…

Dar să revin la Zemmour. Cine este Eric Zemmour, pe care presa mainstream îl desfiinţează? Jurnalist, eseist şi scriitor cu opinii catalogate de extrema dreaptă, Zemmour produce deranj pe scena politică franceză devenind, prin prisma dezbaterilor pe care le ridică în spaţiul public, un adversar de luat în seamă atît pentru actualul preşedinte, Emmanuel Macron, cît şi pentru reprezentanta dreptei, Marine Le Pen. Zemmour, evreu sefard algerian care se prezintă drept francez de origine berberă (!), 63 de ani, are parte, se pare, de o popularitate importantă în rîndul electoratului şi este creditat cu 17% în intenţiile de vot.

Eric Zemmour propune „închiderea frontierelor, în caz de necesitate”. „Vreau să opresc fluxurile migratorii, nu mai vreau 275.000 de intraţi ilegal pe an pe teritoriul (francez – n.n.), pe lîngă cei 400.000 cu drept de azil. Da, vreau să opresc asta”, susţine jurnalistul, descriindu-i pe migranţi drept aparţinători ai unor „civilizaţii foarte străine de a noastră”. A susţinut, totodată, că Franţa se află într-o „atmosferă” de război civil şi a sugerat ideea înarmării cetăţenilor.

„Nu avem aceeaşi viziune în ceea ce priveşte Franţa”, insistă el, referindu-se la Macron, principalul său adversar politic pe care îl prezintă drept un reprezentant al globalismului care vrea să distrugă istoria ţării sale. Continuînd pe acelaşi ton, Zemmour spune că dosarul „autonomiei strategice europene”, avansat de Macron, este o „himeră”. „Apărarea europeană se numeşte NATO şi armata care apără Europa se numeşte armata americană. Problema este că Emmanuel Macron vrea să facă cu orice preţ apărarea europeană în numele himerelor sale ideologice, cu toate că sacrifică armata franceză, cu toate că sacrifică industria militară franceză”, este de părere el.

În 2011, Zemmour a fost condamnat pentru discriminare rasială, iar în 2018 pentru răspîndire de ură faţă de musulmani. Candidatura sa la preşedinţia franceză a fost evocată începînd cu 2019. De atunci, emisiunea sa de pe CNews a înregistrat recorduri de audienţă.

Zemmour, considerat „Trump” al Franței, și-a anunțat candidatura la alegerile prezidenţiale din 2022. Are nevoie de semnăturile a 500 de primari. Însă suporterii săi s-au mobilizat deja în organizaţiile „Amicii lui Eric Zemmour” şi „Generaţia Z” pentru a strînge bani şi a se asigura că favoritul lor va deveni preşedinte al Franţei. A găsit sprijin parțial printre evreii care se tem de pericolul islamist. „Dragii mei compatrioţi (…), la fel ca voi, şi eu am decis să iau destinul nostru în mînă (…). Nu mai este vremea reformării Franţei, ci a salvării. Am hotărît să candidez în alegerile prezidenţiale (…). Trăiască Republica şi mai ales trăiască Franţa!”, afirmă Eric Zemmour într-un videoclip difuzat pe internet în 30 noiembrie şi în care pare că îl imită pe generalul de Gaulle la apelul de la 18 iunie – aşezat la un birou, într-o bibliotecă, în faţa unui impozant microfon de radio, pe acordurile Simfoniei a VII-a a lui Beethoven, o declaraţie într-un format fără precedent în Republica a V-a.

Clipul, cu o durată de 10 minute, surprinde prin amestecul de imagini violente unde dușmanii (străinii, musulmanii, intelectualii, elitele etc.) sînt arătați cu degetul și etichetați ca în cea mai bună tradiție a dreptei extreme. Montajul arată o Franță pe buza prăpastiei identitare, oferind o viziune extrem de pesimistă, chiar paranoică, a unei țări prinse în cangrena unei violențe cotidiene generate de imigranți și musulmani. Este exact imaginea pe care media mainstream franceză încearcă să o evite, într-o încercare exagerată de corectitudine politică, noţiune care a distrus, practic, percepţia realităţii în întreaga lume occidentală.